Dragoste în vremea holerei- întrebări de studiu

Revin cu întrebările promise pentru romanul lui Gabriel Garcia Marquez. Vă propun un exercițiu în care să încercați să vă testați și creativitatea și abilitatea de scriere unui text. După lectura romanului, încercați să gândiți răspunsurile la aceste întrebări din perspective multiple, ținând cont de mai multe personaje sau situații din carte cărora li se potrivește interogația. Scrieți apoi răspunsurile, formulându-le cum credeți de cuviință. La final, punând cap la cap răspunsurile la toate întrebările, veți avea propria voastră interpretare a romanului lui Marquez. Dacă vă place și sunteți mulțumiți de ea, mi-ar plăcea să o văd și eu, așa că o aștept pe pagina de Facebook, în mesaj privat. Cine știe, poate descoperiți scriitorul din voi? Cele mai personale și mai frumoase interpretări le voi pune pe blog, cu numele vostru, evident (sau cu pseudonim, dacă așa doriți) pentru ca talentul vostru să nu rămână ascuns. De-abia aștept să văd cum ați perceput voi acest roman!

Întrebări de studiu:

1. Cum se conturează în roman și ce scop credeți că are paralelismul holeră-iubire?

2. Cum explicați, din punct de vedere al psihologiei lui Florentino, nenumăratele sale aventuri cu alte femei, de vreme ce o iubește pe Fermina?

3. De ce credeți că Fermina în respinge pe Florentiono după ce revine din călătoria cu tatăl ei? Motivația ei legată de aspectul fizic e singurul motiv?

4. Care credeți că e motivul pentru care Fermina e atât de radicală în disprețul față de credință?

5. Cum percepeți căsnicia Ferminei cu soțul ei? 

6. Cum interpretați adorația lui Florentino pentru Fermina și în special finalul romanului? Este aceasta o atitudine posibilă, veridică?

Spor la citit și la răspuns!

O idee

Povestind cu oamenii care vin la Atelier, am ajuns la concluzia că e mai complicat să ne întâlnim efectiv decât să discutăm pe net. So, here's a thought: să ne mutăm pe net, cel puțin pe perioada verii. La toamnă, vom vedea cum mai stau lucrurile. Cum văd eu desfășurarea: vă propun cărți, iar voi îmi trimiteți impresiile voastre de lectură. Puteți trimite mesaje pe pagina de Facebook a atelierului sau puteți posta comentarii pe blog. Întrebările pe care de obicei le adresam în cadrul întâlnirilor vor fi postate online și le puteți folosi în conturarea impresiilor de lectură. De asemenea, aș propune o carte pe lună, pentru ca toți cei interesați să aibă timp să o citească. În concluzie, ne vom lua o vacanță de la întâlnirile de la Librăria Habitus. Nu pot decât să le mulțumesc celor de acolo pentru cât de atenți și de drăguți au fost. Sper că vom continua să colaborăm și în viitor.

În următoarea postare voi prezenta întrebările pentru romanul Dragoste în vremea holerei, întrucât nu am reușit să îl discutăm și am înțeles că a fost citit de câțiva participanți. Sper să reușim să colaborăm și astfel și, de ce nu, să fim mai mulți, fiindcă acum se pot alătura discuțiilor (scrise) și cei care nu locuiesc în Sibiu. De asemenea, dacă aveți propuneri despre alte modalități de vizualizare a opiniilor voastre, ni le puteți împărtăși.

"Dragoste in vremea holerei", Gabriel Garcia Marquez- rezumat

În orașul Viceroy, doctorul Juvenal Urbino, cel mai apreciat medic, este trimis examineze trupul prietenului său Jeremiah Saint-Amour, care s-a sinucis la vârsta de 60 de ani pentru a nu îmbătrâni. Medicul se întoarce acasă și descoperă că papagalul său a scăpat din colivie și se află în vârful unui copac de afară. Doctorul urcă pe o scară pentru a-l prinde însă, în momentul în care pune mâna pe el, doctorul Urbino cade și moare. În consecință, Florentino Ariza îi declară pentru a doua oară Ferminei Danza, soția doctorului,iubirea și fidelitatea eternă. Fermina este oripilată de lipsa de sensibilitate, însă, pentru prima dată, înțelege amploarea dramei pe care a provocat-o la vârsta de 18 ani. Cu toate că Fermina îl uitase, Florentino Ariza rămăsese marcat de iubirea lor încheiată în urmă cu 51 de ani, nouă luni și patru zile.

El o întâlnește pentru prima dată atunci când îi aduce o telegramă tatălui ei, Lorenzo Daza, cunoscut pentru afacerile sale ilegale. După ce o vede pe Fermina, care era întotdeauna însoțită de mătușa sa Escolástica, ce o ducea la școală, Florentino îi vorbește într-o zi. El o roagă să primească o scrisoare de la el, însă ea refuză pentru că trebuie să obțină întâi permisiunea tatălui. Florentino  îi cere să obțină această permisiune, iar Fermina și abordează tatăl în săptămâna următoare. Primind acceptul, Florentino îi înmânează o scrisoare modestă, lipsită de emfaza celor 60 de pagini scrise inițial, în care îi declară iubirea. În agonie, el așteaptă răspunsul și este cuprins de o imensă bucurie atunci când Fermina îi acceptă pasiunea. În următorii doi ani, cei doi se întâlnesc arareori, însă își scriu scrisori de dragoste zilnic. Florentino o cere de soție, iar răspunsul este favorabil. Fata e prinsă scriind o scrisoare de dragostre de către maica stareță a școlii unde învață și exmatriculată. Tatăl îie găsește scrisorile de dragoste și drept pedeapsă o alungă pe mătușa Escolástica și o obligă pe Fermina să-l însoțească într-o călătorie lungă ce se va sfârși atunci când ea uită de Florentino. În călătorie, Fermina se împrietenește cu o verișoară de-a ei, Hildebranda, care o ajută să comunice cu Florentino prin mesaje de telegraf.

Florentino o recunoaște cu greu pe Fermina atunci când ea revine din călătorie, întrucât se maturizase foarte mult. O vede la Arcada scribilor și se apropie de ea. Însă atunci când Fermina îl vede, este dezgustată de el și nu înțelege cum l-a putut iubi. Distantă, îi spune lui Florentino să uite de dragostea lor. Florentino mai încearcă odată să o cucerească, dar fără rezultat. În următorii 51 de ani, nouă luni și patru zile Florentino nu are niciodată ocazia să o vadă sau să-i vorbească în particular. Inițial, jură că va rămâne virgin pentru ea, însă după ce e dus de Rosalba într-un oraș îndepărtat, descoperă că sexualitatea poate să amelioreze durerea de-a fi pierdut pe Hermina. Revine acasă, hotărât să o cucerească din nou. Între timp, are nenumărate nenumărate aventuri secrete, deși în oraș se zvonește ca ar fi homosexual. Doctorul Urbino încearcă să o cucerească pe Fermina, care îl respinge. Lorenzo o obligă să accepte relația și până la urmă fata cedează. Atunci când Florentino aude că ea urmează să se căsătorească cu un medic celebru, jură să devină și el demn de ea. Unchiul său, Don Leon, îi oferă un loc de muncă la Compania Râurilor din Caraibe, iar după 30 de ani Florentino devine președinte al companiei.

Fermina și doctorul pleacă în Europa pentru doi anitrei luni, iar când se întorc, Fermina este însărcinată cu primul ei copil. În ciuda hotărârii de a o recuceri pe Fermina, Florentino își continuă aventurile cu alte femei pe care le găsește la diferite hoteluri și în autobuz. Astfel o întâlnește pe Leona Cassiani,  pe care până la urmă ajunge să o și angajeze. Florentino înțelege că trebuie să aștepte fără violență sau nerăbdare ca doctorul să moară pentru a o putea cuceri pe Hermina. În public e tratat de doctor cu familiaritate, însă Fermina este întotdeauna distantă și nu face niciodată referire la trecutul lor. Fermina și doctorul sunt aparent un cuplu foarte fericit, însă, în realitate, sunt nemulțumiți. Căsătoria lor, nefericită dar stabilă, este zdruncinată atunci când doctorul are o aventură cu Barbara Lynch, aventură ce se încheie atunci când Fermina îl confruntă. Înfuriată de infidelitatea soțului, Fermina pleacă să locuiască la fermă cu Hildebranda. Doctorul vine neanunțat să o ia acasă, iar Fermina este încântată de sosirea lui. 

La moartea doctorului, Florentino își încheie aventura cu America Vicuña și îi declară Ferminei iubirea sa eternă. După ce aceasta îl alungă, îi trimite o scrisoare plină de ură,  însă răspunsul lui, o meditație asupra iubirii și a vieții, o ajută să-și depășească suferința. Treptat, după o serie de scrisori, cei doi își reiau relația și petrec după-amiezele  în casa Ferminei.  Florentino o invită pe Fermina într-o călătorie pe râu și ea acceptă. Atunci când vaporul ajunge în ultimul port, Fermina vede cunoscuți și să îngrijorează că dacă ar fi văzută în compania lui Florentino, acest lucru ar putea cauza un scandal. Florentino îi cere căpitanului să ridice steagul galben pentru holeră, lucru ce se și întâmplă. Pe vas rămân doar Fermina, Florentino căpitanul și iubita sa. Niciun port nu le permite să ancoreze din cauza presupusei epidemii de holeră de la bord și astfel sunt exilați pentru eternitate să navigheze pe râu .

A cincea întâlnire

Acum o săptămână, ne-am întâlnit la Librăria Habitus ca să citim din Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov și să vorbim despre roman, despre Faust și despre mitul faustic. A fost o întâlnire foarte plăcută și animată. Participanții au discutat  atât despre roman și fragmentele citite la Atelier, cât și despre piesa de teatru, găsind o serie de similitudini între cele două, dar și multe diferențe. M-a bucurat în special faptul că am văzut că romanul este apereciat și citit, întrucât este una dintre cărțile care m-au impresionat în mod deosebit.

Peste o săptămână, ne vedem la Librăria Habitus să discutăm despre realismul magic sudamerican, mai exact despre Gabriel Garcia Marquez și romanul său, Dragoste în vremea holerei și ecranizarea acestuia. Ca și data trecută, vom avea fragmente din roman, deci, dacă nu aveți îndeajuns de mult timp la dispoziție pentru a citi, sunteți bineveniți, întrucât veți avea o bază de pornire a discuției. În zilele următoare, voi posta pe blog materiale referitoare la roman. Vă aștept săptămâna viitoare, de la 18.30, la Librăria Habitus.

Mici schimbări

Cercetând activitatea mai multor cluburi de carte și ateliere de lectură din țară și din afara țării, am ajuns la concluzia că o mică revizuire ar fi binevenită. Astfel, începând cu următorul atelier de lectură, vom adăuga o secțiune de lectură propriu-zisă la discuțiile de până acum. Mai exact, vom începe cu lectura unui fragment din romanul propus, pe care îl vom analiza împreună și vom extinde ulterior discuția asupra întregului text. Deci, dacă timpul e prea scurt și nu reușiți să parcurgeți romanul, dar totuși sunteți interesați, puteți să vă alăturați atelierului, întrucât fiecare participant va avea la dispoziție un punct de plecare în discuții. De asemenea, am fi interesați ce texte ați vrea voi, participanții, să discutăm, așa că primim propuneri pe blog (în comentarii), pe pagina de Facebook și evident, la următoarea întâlnire. Vă rugăm doar ca în cazul în care propuneți un titlu, să faceți și o scurtă prezentare a conținutului romanului. Așteptăm cu nerăbdare ziua de luni, 4 mai și întâlnirea de la ora 18.30, de la Librăria Habitus, când vom povesti despre Maestrul și Margareta și Faust.

Maestrul și Margareta- personajele

Maestrul  este un scriitor care lucrează la o carte despre Pilat din Pont. El relatează povestea sa lui Ivan, spunându-i că a fost istoric, dar a renunțat și început să scrie o carte. Într-o zi a întâlnit-o pe Margareta și s-a îndrăgostit de ea. Cartea sa nu este publicată, însă criticii o desființează în  ziare. Deprimat, Maestrul își arde cartea, dar Margareta salvează o parte din ea. Convins că e bolnav, el se internează și nu vede pe Margareta vreme de patru luni. Prototipul personajului este autorul însuși, el având aceeași vârstă pe care o avea Bulgakov, 38 de ani, când a început să scrie romanul. Romanul maestrului este povestea luptei interioare a lui Pilat din Pont atunci când acesta este confruntat cu Iisus Hristos. Romanul nu indică un motiv clar pentru care Maestrul ajunge să fie internat într-o instituție psihiatrică, iar acest fapt reflectă acțiunile autorităților sovietice din vremea aceea, în care oamenii dispăreau fără urmă. 

Margareta este iubita maestrului. Ea e cea care are grijă de el până când este internat. Margareta învață de la Woland să fie vrăjitoare și e încântată de această nouă ipostază, care îi permite să zboare invizibilă. Ea este de asemenea gazda balului organizat de Woland și ca răsplată i se îndeplinește dorința de a fi din nou alături de Maestru. Personajul este inspirat de a treia soție a lui Bulgakov. Personajul apare destul de târziu în roman, ca și Maestrul. Ea are o serie de caracteristici pe care le preia de la Gretchen, versiunea germană a Margaretei în Faust. De fapt, Bulgakov alege să împartă oarecum destinul Margaretei din Faust între două personaje, respectiv Margareta și Frieda. Atunci când Woland îi oferă Margaretei posibilitatea de a-i îndeplini o dorință, prima ei dorință este ca Frieda, o femeie ce apare la balul demonic să nu mai primească în fiecare dimineață batista pe care o folosise pentru a-și ucide copilul rezultat în urma unui viol. Apare aici motivul pruncuciderii, pe care și Goethe îl folosește în Faust, Margareta fiind acuzată și vinovată de uciderea copilului ei și a lui Faust. Până la urmă, Woland îi îndeplinește dorința Margaretei, scutind-o pe Frida de chin.

 La începutul romanului Woland este prezentat drept un străin, un personaj plin de contradicții și o apariție ciudată: ochiul drept este negru,  iar cel stâng, verde. Originea sa nu este niciodată clarificată, Maestrul fiind primul care presupune că este o prezență demonică. Personajul e inspirat de o variantă a numelui diavolului din Faust al lui Goethe. Este de remarcat în ceea ce-l privește faptul că nu Woland este cel care cauzează haosul din Moscova, ci subordonații săi, el având doar rolul unui coordonator. Subordonații lui Woland sunt cinci personaje, fiecare având talentele sale specifice. Korovyev este dirijorul, traducătorul și purtătorul de cuvânt al grupului. Behemoth, pisica gigantă, este cel violent. Azazelo este mesagerul care recrutează sau negociază. Abandon se află întotdeauna undeva în fundal, iar Hella, femeia vampir, este cea mai eficientă întrucât niciuna dintre misiunile sale nu rămâne neîndeplinită. 

Personajele biblice apar în cele trei părți ale poveștii lui Pilat din Pont, ce reprezintă o incursiune în cartea Maestrului, o punere în abis de factură literară. Prima parte este îi relatată lui Berlioz de către Woland, a doua parte este visul lui Ivan după ce este internat în spital, iar a treia parte este citită de Margareta din manuscrisul Maestrului. Povestea se adresează unui cititor care cunoaște Biblia într-o mică măsură inspirându-se din Evanghelia după Matei. Bulgakov alege să utilizeze versiunile aramaice ale numelor care sunt mai precise din punct de vedere istoric. În același timp, personajele primesc profunzimi de natură psihologică, cel mai bun exemplu acest sens fiind Pilat din Pont, ale cărui dileme morale sunt dezvăluite pe tot parcursul poveștii. El se dovedește a fi ucigașul lui Iuda în această versiune a evenimentelor și acest lucru contribuie la iertarea sa de către Iisus după două mii de ani petrecuți într-un fel de purgatoriu. 

Personajele moscovite sunt în cele mai multe cazuri parodii ale unor persoane reale, pe care Bulgakov le întâlnise în existența sa în Moscova. Bulgakov descrie de asemenea multe personaje din lumea literară moscovită, prezentate cu o notă deosebit de cinică și sarcastică. Alte personaje, ca de exemplu vecina sau medicul autorului se regăsesc în carte cu numele reale (doctor Kuzmin). Alte personaje moscovite nu reprezintă prototipuri reale și au nume ce se referă la situații din Uniunea sovietică pe care Bulgakov încearcă să le critice.

Faust / Silviu Purcărete

Faust regizat de Silviu Purcărete este o experiență teatrală de catharsis. Pornind de la textul lui Goethe, piesa aduce în scenă o interpretare originală a mitului faustic, ce preia și elemente din romanul lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. Muzica, decorurile, costumele și interacțiunea publicului cu actorii converg pentru a crea o stare unică, în care spectatorul se pierde cu adevărat în universul lui Faust.

Nu sunt critic de teatru, de aceea nici nu voi încerca aici o analiză a piesei. Vă voi spune ce m-a surprins pe mine în mod foarte plăcut în piesă. În primul rând, nu mi l-aș fi imagiant niciodată pe Mefisto într-o manieră androgină, în același timp bărbat și femeie, ambele variante hipersexualizate. Apoi, în niciunul dintre textele pe care le-am citit și care au în centru mitul faustic, diavolul nu e atât de amuzant, nici măcar în Maestrul și Margareta, unde Bulgakov mizează pe sarcasm și construiește un Woland ce ironizează doctrina stalinistă de câte ori are ocazia. Și mai este și acea Noapte Valpurgică în Faust al lui Purcărete, în care spectatorii sunt duși într-un alt spațiu, și acolo, între actori, ți se creează foarte clar senzația deschiderii infernului. Muzica, focul, capetele de porci, vopseaua roșie, haosul organizat, oroarea mimată, toate au un impact vizual extrem de puternic. Și probabil că nu-i impresionează pe toți spectatorii în mod plăcut, mai mult ca sigur unii ies de acolo de-a dreptul dezgustați, dar arta înseamnă și dezgust și teroare (de vreo 200 de ani încoace) și de foarte multe ori și nuditate. Atâta timp cât îți creează o stare (chiar dacă nu una plăcută), înseamnă că și-a îndeplinit scopul.

Voi posta în continuare câteva linkuri pentru Faust al lui Purcărete, în ideea de a vă reaminti atmosfera aceea ciudată și fascinantă pe care piesa reușește să o mențină vie pe tot parcursul ei.

http://www.tnrs.ro/spectacole/faust

https://www.youtube.com/watch?v=bXU78K6XSwg

Maestrul și Margareta rezumat

Romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, este o reinterpretare plină de metaforă, dar și de umor, a mitului faustic. Ideea pactului cu diavolul există în literatură de sute de ani, de fiecare dată fiind interpretată într-o manieră specifică epocii. 

Probabil cel mai cunoscut text ce redă mitul faustic este piesa de teatru în versuri Faust, a lui Goethe. Vreme de 25 de ani, scriitorul german a prelucrat mitul faustic, rezultând mai multe variante ale piesei. În linkul de mai jos aveți rezumatul primei părți, textul cel mai des menționat și analizat http://beletristica.com/beletristica/faust-de-goethe-rezumat.html.

Romanul lui Bulgakov modifică radical acțiunea și personajele, adaptându-le URSS-ului secolului XX și infuzându-le cu o doză semnificativă de satiră politică și socială. Romanul este împărțit între în trei povești diferite, care se întrepătrund. În primul plan sunt evenimentele din Moscova, aventurile vizitatorilor satanici conduși de profesorul Woland. În cel de-al doilea plan sunt evenimentele ce se referă la crucificarea lui Yeshua Ha-Notsri sau Iisus Hristos în Ierusalimul secolului întâi. Cel de-al treilea plan este reprezentat de povestea de dragoste dintre Maestru și Margareta. Toate cele trei povești se desfășoară de miercuri până în noaptea de sambătă spre duminică a Săptămânii Mari. 

Miercuri

Mikhail Alexandrovitch Berlioz, o personalitate literară importantă, președinte al Asociației literare numite Massolit și Ivan Nikolayevitch Ponyryov, un poet ca care scrie sub pseudonimul Bezdomny, se întâlnesc la Iazul Patriarhului să discute un poem pe care Ivan trebuia să-l scrie pentru Berlioz. Berlioz dorea ca Ivan să rescrie poemul pentru că el considera că îi prezentase pe Iisus Hristos drept un personaj prea realist. El explică de ce crede că Iisus nu a existat niciodată și în același timp îi predă lui Ivan o lecție de  istoria religiilor. După un timp, Berlioz este întrerupt de un bărbat misterios, profesorul Woland, care îl asigură că Iisus a existat. Când Berlioz protestează, Woland începe să-i spună povestea lui Pontius Pilat, fără a uita să îi indice lui Berlioz că va fi decapitat  în seara aceleiași zile. Apoi, povestea se mută în Ierusalim, unde Pilat ascultă cazul lui Yeshua  Ha-Notsri, Isus din Nazaret. Acesta este acuzat că a incitat oamenii să incendieze  templul și să se opună împăratului Tiberius. Pilat trebuie să-l judece, iar Yeshua este condamnat la moarte. 

Înapoi în Moscova, Berlioz este decapitat în timp ce pleca de la Iazul Patriarhului. El alunecă din cauza unei sticle de ulei vărsate și ajunge pe șinele de tramvai. Ivan își aduce aminte de prezicerea profesorului și încearcă să-l urmărească pe Woland și companionii lui ciudați: dirijorul Korovyev și o uriașă pisică neagră numită Behemoth, dar urmărirea eșuează. Ajungând la treptele de granit ale amfiteatrului de pe râu, Ivan se dezbracă pentru a intra în apă și descoperă la întoarcere că hainele i-au fost furate. Rămâne îmbrăcat în lenjerie și, convins că profesorul trebuie să se găsească la casa Massolit, se întoarce acolo. El încearcă să ofere o explicație logică scriitorilor prezenți acolo pentru modul în care este îmbrăcat, însă ajunge să fie legat și transportat la spitalul de psihiatrie.

Joi

Colegul de cameră a lui Berlioz, Styopa Likhodeev, director al Teatrului de Varietăți se trezește joi dimineața și îl vede pe Woland în apartament. Apartamentul era numit "apartamentul rău" pentru că mulți dintre foștii chiriași dispăruseră misterios. Woland îi aduce aminte că a promis că organizează șapte spectacole de magie neagră în teatrul său. Likhodeev nu-și aduce aminte de așa ceva, însă Woland arată un contract semnat de el. Astfel, directorul este obligat să-i permită să țină spectacolele în teatrul său. Woland îi prezintă pe colaboratorii lui, Behemoth, Korovyev și micuțul Azazel și îi spune că au nevoie de apartament. După ce Woland spune că nu-i plac oamenii aflați în funcții înalte, Styopa este transportat instantaneu în Ialta. Directorul financiar și administratorul observă că directorul teatrului a dispărut, iar Woland și oamenii săi cauzează haos în clădirea în care se afla apartamentul 50. Președintele asociației de locatari este arestat, fiind prins în posesie de valută. Administratorul teatrului îl localizează în final pe director în Ialta și-n același timp încearcă sa afle identitatea profesorului Woland. Pentru a scăpa de el, Woland trimite o vrăjitoare, Hella, care îl seduce pe administrator. La teatrul de varietăți, Woland și ajutoarele sale prezintă un spectacol de magie neagră în care un om este decapitat, iar femeile din audiență sunt răsplătite cu bani, bijuterii și haine. La spital, Ivan îl întâlnește pe Maestru, pacientul din camera alăturată lui. Ivan povestește ce s-a întâmplat în ultimele zile și Maestrul își dă seama că este vorba despre diavol, apoi îi spune lui Ivan povestea sa. Mai demult, fusese istoric, dar când a câștigat 100 de mii de ruble la loterie a renunțat la serviciul lui pentru a scrie o carte. Într-o zi, a întâlnit-o pe Margareta și s-a îndrăgostit de ea. Când a încercat să-și publice cartea, a fost întrebat cine îl incita să scrie despre un subiect atât de ciudat. Cartea a fost refuzată și cu toate că nu a fost publicată niciodată, diverși critici au început să o atace în ziare. Într-o criză de nebunie, Maestrul își imaginează că o caracatiță a intrat în camera sa. El își revine și își continuă povestea. Dezamăgit, își arde manuscrisul, însă Margareta salvează o parte și o păstrează. Maestrul, convins că era bolnav incurabil, merge la spital și rămâne acolo vreme de patru luni, timp în care nu mai vede pe Margareta. La teatrul de varietăți spectacolul ia sfârșit, dar  toți spectatorii care primiseră haine se trezesc dezbrăcați, iar banii și bijuteriile dispar fără urmă. Președintele asociației de locatari ajunge și el la spital și visează continuarea poveștii lui Pilat: condamnații sunt duși la locul de execuție. Matei Levi îi privește murind și se simte răspunzător. El îi blestemă pe Dumnezeu și o furtună puternică izbucnește, iar Matei dispare cu trupul lui Yeshua.

Vineri 

Poliția investighează ce s-a întâmplat la teatrul de varietăți. Banii s-au transformat aparent în etichete de sticle. Woland și grupul său cauzează în continuare dezordine în Moscova. Ei scapă de unchiul lui Berlioz care venise de la Kiev încercând să obțină apartamentul acestuia. Apoi îl anunță pe barmanul de la teatrul de varietăți că va muri peste nouă luni de cancer hepatic. Acesta merge la doctor, însă doctorul își dă seama că banii cu care a fost plătit erau de fapt etichete de vin. Apare Margareta, care e îngrijorată de soarta Maestrului și citește ce-a rămas din  roman. Apoi merge în Grădina Alexander și se așează pe o bancă, fiind martoră la înmormântarea lui Berlioz. Lângă ea apare Azazel, care organizează o întâlnire între Margareta și Woland. Acesta îi oferă o cremă și-i spune că se va simți mult mai bine dacă o folosește. Margareta se unge cu cremă pe tot corpul și devine vrăjitoare. Azazel apare din nou și-i spune să zboare la râu pentru a-l întâlni pe Woland. Margareta zboară peste oraș, dezbrăcată, și în drum spre locul de întâlnire îi distruge apartamentul criticului Latunski, pe care-l considera responsabil pentru nefericirea Maestrului. Menajera ei, Natașa se unge și ea cu cremă și devine vrăjitoare, urmând-o pe margareta în aer. Ea zboară pe un porc, care pare a fi vecinul Margaretei. Cei trei îl întâlnesc pe Woland și pe discipolii săi și începe balul lui Satan, unde Margareta este gazdă. O paradă de celebrități decedate, dar și de scursuri ale societății intră în sală, iar evenimentul serii este execuția Baronului Meigel, un angajat al Comisiei de spectacole pe care Woland îl acuză că ar fi spion. Woland îi oferă Margaretei să bea sînge, iar ea se trezește atunci când balul s-a sfârșit. Woland îi permite să își pună o dorință. Margareta vrea să fie din nou împreună cu Maestrul și acest lucru se întâmplă brusc, Maestrul apărând lângă ea. La început este confuz, însă își dă seama că e alături de femeia pe care o iubește. Woland are o copie a textului Maestrului, pe care acesta îl arsese. El le propune Maestrului și Margaretei  să revină la viața pe care o doresc. Natașa alege să rămână vrăjitoare. Povestea lui Pilat continua și ea. El îl întâlnește pe șeful poliției secrete, Aphranius, care-i spune că Yehuda din Kerioth, omul care l-a tratat pe Yeshua, va fi ucis. Acest lucru se și întâmplă și într-o întâlnire cu Levi Matei, Pillat recunoaște că el l-a ucis.

Sambătă

În Moscova, investigarea evenimentelor cauzate de Woland continuă, însă fără rezultat. Deși a fost văzut de o serie de personalități notabile, acesta nu este de găsit nicăieri. Personajele sunt arestate unul câte unul și tot felul de zvonuri să răspândesc în oraș. Un număr mare de oameni intră cu forța în apartamentul 50, unde se află Korovyev și Azazel și se ajunge la un schimb de focuri între ofițeri și Behemoth, însă nimeni nu e rănit. Clădirea e incendiată și de la geamul etajului cinci zboară trei siluete masculine și o siluetă feminină. În timp ce Woland privește orașul de pe o terasă apare Matei Levi. El vine la Woland cu un mesaj de la Yeshua, care îi oferă pace Maestrului. Woland acceptă, iară Azazel le dă să bea vin otrăvit Maestrului și Margaretei . Trupurile mor, iar sufletele celor doi zboară pe cai negri conduși de creaturi  demonice. Când zboară deasupra spitalului de psihiatrie, se opresc să își ia rămas bun de la Ivan. Maestrul îi încredințează misiunea de a scrie o continuare despre el. Pe dealuri, Maestrul și Margareta își iau adio de la oraș și se ridică în aer galopând. În timpul zborului, creaturile  demonice își reiau formă originală. După un timp, văd un om și un câine, iar Woland îi spune Maeestrului că bărbatul este eroul romanului Pilat din Pont.. El le spune că Pilat a fost în acest loc de aproape 2000 de ani, împreună cu câinele sau Banga, iar acum este eliberat de insomnia sa eternă. Pilat și Banga pleacă pentru a fi alături de Yeshua. Woland și grupul său dispar, iar Maestrul și Margareta merg în casa lor eternă cu ferestre venețiene și vița ce trece prin acoperiș.

A patra întâlnire

A trecut o săptămână de la ultima întâlnire a Atelierului. Fiind imediat după Sărbătorile Pascale, formula a fost una restrânsă, dar productivă. Fiindcă am mutat și ora Atelierului, de la 18.30, am avut la dispoziție un alt spațiu, tot la Habitus, dar la cafenea. Am povestit despre gotic și Edgar Allan Poe. După cum am promis la începutul proiectului, ne-am plimbat prin castele și păduri, locuri ascunse, un pic sinistre și atât de caracterisitice goticului. Apoi, ne-am îndepărtat de aceste spații, am ieșit din atmosfera de teroare și am reușit să vedem ironia din spatele poveștii. Împreună, am văzut cum naratorul se joacă cu noi, cu spaimele și percepțiile noastre subiective. Și, bineînțeles, din gotic am intrat în romantism și am văzut cum spațiile descrise rezonează prefect cu trăirile presonajelor, amplificându-le percepțiile, senzațiile și emoțiile. Apoi, am călătorit în lumea ciudată a lui E.T.A Hoffman, unde am descoperit aceleași spații lugubre, amenințătoare și aceleași conștiințe torsionate ale protagoniștilor, însă aici am observat că ironia lipsește.

Urmează să ne întâlnim săptămâna viitoare, tot miercuri, tot la 18.30, la Habitus. Vom povesti despre romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Vom căuta în acest roman felul în care se construiește mitul faustic și cum reușește scriitorul să îl plaseze într-o lume a Rusiei sovietice. Apoi, vom încerca să identificăm elemente ale romanului  în transpunerea pe scenă a piesei Faust, în regia lui Silviu Purcărete. În zilele următoare, vom reveni cu mai multe informații referitoare la romanul lui Bulgakov, pentru a facilita înțelegerea textului. Vă așteptăm deci miercurea viitoare, în număr cât mai mare, la Habitus.

A treia întâlnire

Săptămâna trecută a avut loc a treia întâlnire a Atelierului de Lectură. Lucrurile au mers bine, iar discuțiile au fost cel puțin la fel de vii ca de obicei. Propunerea mea a fost o interpretare de natură psihanalitică a basmului Fraților Grimm, care, evident, a dat naștere multor discuții despre cât de validă poate să fie o astfel de variantă. Am văzut împreună cum s-a schimbat perspectiva în basm de-a lungul timpului, evident, sub influența vremurilor pe care le trăiau cei care povesteau sau scriau textul. Apoi, participanții au remarcat cum variantele de ecranizare, desenul animat și filmul Maleficent, reflectă, fiecare, perioada în care au apărut. Dacă Disney pune întregul conținut sub influența lumii patriarhale a anilor '50-'60, ca un fel de ultimă izbucnire înainte de Flower Power, Maleficent e un film profund prostmodern și feminist. Mi-au plăcut în mod special diferențele de opinii dintre participanți, întrucât fiecare venea cu un alt bagaj informațional și cu o altă percepție asupra lumii. Și, în definitiv, numai prin opinii diferite se creează un dialog real. Rămâne doar să sper că  la următoarele Ateliere vom avea dialoguri tot mai vii și schimburi de păreri între participanți.

Următorul Atelier este programat pentru 15 aprilie. La sugestia celor care au venit și cu acordul Librăriei Habitus, am schimbat ora, ca să poată ajunge și cei pentru care ora 17.30 nu era potrivită. Astfel, ne vom întâlni la 18.30. La Atelierul 4, vom discuta despre literatura gotică și vom pune în relație un roman al lui E.T.A Hoffman, Elixirele diavolului și o proză scurtă a lui E.A Poe, Prăbușirea casei Usher. Până la urmă, am decis că aceste două texte oferă îndeajuns de mult material, fără a mai fi nevoie și de un film. Am postat deja linkul pentru textul romanului lui Hoffman, în engleză, întrucât nu am găsit o traducere care să fie integral disponibilă online. În următoarele zile, voi posta linkuri pentru proza lui Poe și eventual câteva materiale în română. Lectură plăcută și vă aștept în data de 15 aprilie, la 18.30, la Habitus.

Surse de inspirație ale basmului "Frumoasa din pădurea adormită"

1. Saga Völsunga, un text în proză din Islanda secolului 13 care relatează originea și declinul clanului Völsung.

2. Cea mai veche variantă a basmului Frumoasa din pădurea adormită apare în tradiția orală aproximativ în anii 1300 în povestea lui Troylus și Zeelandine. În această poveste, o zeitate nemulțumită aruncă un blestem asupra tinerei prințese Zeelandine, care o face să cadă într-un somn adânc. Mulți ani mai târziu prințul Troylus o găsește pe prințesă, se îndrăgostește de ea și o violează în timp ce doarme. Drept rezultat ea are un copil. În 1528, aceeași poveste apare publicată în Paris într-o carte de povești de dragoste intitulată Perceforest.

3. Versiunea italiană apare în 1636, când Gianbatista Basile, un nobil, publică Pentameronul, o colecție de povestiri populare și basme care include un text intitulat Soare, Luna și Talia. În această povestire, tatăl este cel care află de blestemul căzut asupra fiicei lui, de a cădea într-un somn adânc și cere ajutorul unor bărbați înțelepți. Aceștia prevăd că fata se va înțepa în timp ce toarce in. Tatăl interzice inul, ca s-o protejeze. Însă într-o zi, privid pe geam, Talia vede o bătrână care toarce. Încântată de fusul care se învârte și curioasă, se apropie de femeie și atinge inul, înțepându-se imediat. Instantaneu, ea cade într-un somn adânc. Tatăl, devastat de pierderea ei, o duce la țară și o lasă singură până este descoperită de prinț. Prințul de fapt este un rege căsătorit și se îndrăgostește de ea când o găsește adormită. După ce profită de ea în somn, se întoarce la soția sa. Talia rămâne însărcinată și dă naștere în somn gemenilor numiți Soare și Luna. Unul dintre copiii scoate așchia din deget, încercând să sugă, și astfel Talia se trezește. Atunci când regina află despre ea și despre gemeni, ordonă moartea copiilor. Ea trimite un mesaj Taliei ca venind din partea regelui, în care îi cere să îi trimită copiii. Îi ordonă bucătarului să-i ucidă și să-i gătească, însă acesta îi înlocuiește cu niște miei și duce copiii acasă. Regina ordonă moartea Taliei, însă regele ajunge la timp și o salvează pe aceasta, aruncând-o în foc pe regină.

4. Versiunea franceză Frumoasa din pădurea adormită apare în 1697 într-o colecție de basme publicate de Charles Perrault. În versiunea aceasta, prințesa apare alături de ambii părinți, regele și regina. De asemenea, după ce ea cade în somnul de 100 de ani, nu e abandonată, ci lăsată alături de întreaga curte regală și alături de părinți, care adorm împreună cu ea. Prințul o trezește atunci când îngenunchează în fața ei, fapt ce reprezintă o schimbare majoră față de variantele anterioare, mult mai violente. Cei doi se îndrăgostesc și au o fiică pe nume Aurora și un fiu pe nume Zi. Cu toate că în această variantă a poveștii prințul se căsătorește cu Frumoasa din pădurea adormită, el își lasă familia împreună cu mama sa, o femelă căpcăun cu tendințe canibale atunci când este chemat la luptă. Regina dorește să își mănânce nepoții și apoi nora, însă ei sunt salvați de către bucătar. La final, regele o prinde pe mama lui în momentul în care încearcă să-i ucidă familia și astfel o condamnă la moarte. Deși Perrault renunță la ideea de viol, basmul conține însă încă tema canibalismului, considerată ulterior prea întunecată pentru un basm pentru copii.

5. Versiunea germană este publicată în 1812 de către frații Grimm. Ei renunță cu totul și la motivul canibalismului și adaugă sărutul din momentul întâlnirii între prințesă și prinț. Astfel comportamentul personajelor este adus în epoca romantică în care trăiau frații Grimm.

Frumoasa din pădurea adormită

Aș fi vrut să postez doar linkul către textul basmului, dar cred că e potrivit să adaug și o explicație. Basmul, așa cum se găsește el pe majoritatea siteurilor, este o prelucrare după desenul animat al lui Walt Disney. Am găsit până la urmă un link către traducerea textului fraților Grimm, http://www.povesti-pentru-copii.com/fratii-grimm/frumoasa-adormita.html. Acesta e varianta pe care o vom analiza la al treilea Atelier de lectură. Vom discuta basmul la nivel antropologic și psihologic și vom compara versiunea aceasta cu versiunile ulterioare, a lui Disney și cea din Maleficent. Astăzi, textul este perceput drept un simplu basm  pentru copii, dar nu a fost întotdeauna astfel. În narațiune încă se ascund simbolurile din timpul Evului Mediu, când au apărut primele variante. În zilele următoare, voi posta câteva informații despre istoricul basmului și despre simbolistica lui. Lectură plăcută și vă aștept miercuri, în 1 aprilie 2015, la 17.30, la Habitus.

A doua întâlnire

Miercuri, 18.03.2015, ne-am întâlnit la al doilea Atelier de lectură, în formulă extinsă. M-am bucurat să văd chipuri cunoscute, pe care nu le mai văzusem de mult. Mai mult m-a bucurat entuziasmul discuțiilor și implicarea tuturor participanților. Am povestit despre Stăpânul inelelor, carte și film. Cartea fusese citită de câțiva dintre participanți, dar toți văzuseră filmul. Discuțiile au decurs natural și am avut sentimentul că din fiecare întrebare pe care o pregătisem eu, mai luau naștere 3-4, ca în poveștile cu balauri. Dar în contextul acesta, balaurul era unul pozitiv. 

Fiindcă am remarcat că e benefic să se discute în permanență un text scris și un film, voi adăuga câteva titluri de filme în lista bibliografică. Oricum, pentru următoarea întâlnire, sunt programate basmul Frumoasa din pădurea adormită, desenul animat al lui Walt Disney inspirat din acest basm și filmul Maleficent. Sincer, de-abia aștept. Îmi doresc să moderez o discuție despre basme de când, acum câțiva ani, am depășit puțin limitele programei școlare, la o clasă de a XI-a și am încercat o interpretare antropologică și psihanalitică a basmelor. Vom încerca să facem ceva asemănător, având însă în plus filmele și materialele pe care le voi posta pe blog în zilele următoare. 

Vă aștept deci la următorul Atelier de lectură, în data de 1 aprilie, 2015, la 17.30, tot la Habitus, ca să încercăm să despicăm firul basmelor în oricâte bucăți vreți.

Stăpânul inelelor. Teme, motive și simboluri

Teme

Puterea care corupe

Mare parte din puterea lui Sauron este în strânsă în Inel și oricine deține inelul are acces la o parte din acea putere. Niciodată nu se clarifică întreaga natură a puterii Inelului, dar cititorul e lăsat să creadă că ea este nelimitată și că poate să corupă pe absolut oricine. Indiferent de intențiile inițiale ale celui care îl poartă, Inelul ajunge întotdeauna să îl transforme în ceva malefic. Printre cei influențați sunt Călăreții Negri, Gollum și Boromir. Pentru majoritatea, puterea oferită de Inel depășește rațiunea. Inelul reprezintă cea mai mare tentație din Pământul de Mijloc și din această cauză este și cea mai puternică amenințare.

Declinul inevitabil

Pământul de Mijloc este prezentat ca o lume aflată în pragul unei transformări. După ce se încheie evenimentele din roman și evul elfilor, începe evul oamenilor. Mare parte a poveștii face apologia epocii elfilor. Atât ei, cât și tărâmurile lor au o frumusețe și o grație inegalabile. Cu toate că elfii sunt nemuritori, distrugerea inelului slăbește puterea celor trei inele ale elfilor, obligându-i să părăsească Pământul de Mijloc. De-a lungul romanului, Tolkien creează senzația că aventurile inelului reprezintă ultima izbucnire magică a lumii și că în lumea ce va urma, astfel de evenimente sunt imposibile. Chiar și capitolele despre hobbiți și despre Comitat creează sentimentul că suntem martorii a ceva bun și pur care nu mai este prezent în lumea noastră. Hobbiții se îndepărtează de oameni după evenimentele din Stăpânul inelelor și îi evită.

Puterea mitului

Sentimentul grandorii pierdute și al transcendenței ce domină romanul sunt în strânsă legătură cu modalitatea în care acesta este scris. Maniera aleasă de Tolkien este cea mitică și una dintre convențiile mitului este că descrie un trecut mai glorios decât prezentul. Același sentiment al pierderii este prezent și în miturile grecești, de exemplu prin faptul că, în lumea acestora, oameni și zei se întâlnesc adeseori. Lumea lui Tolkien se află undeva între mitologie și ficțiune, între un trecut ce mai e prezent doar în cântece și prezentul contemporan cititorului. Acest sentiment al vechimii este în permanență adus la viață în cântece, poeme și inscripții gravate. Poveștile, miturile și legendele relatate de personaje, indiferent dacă sunt elfi, oameni sau gnomi, le definesc. În cazul lui Aragorn, această mitologie nu explică doar de unde vine el, ci și înspre ce se îndreaptă. Personajele duc trecutul cu ele și sunt adeseori puse în situația de a-l prezenta într-o aură idealizată. Elementul de originalitate al lui Tolkien este ca aceste mituri create de el păstrează toată rezonanța metaforică și simplitatea simbolică, dar în același timp, în lumea sa, sunt reale. Acest sentiment al realității din interiorul romanului este transferat apoi și celor mai obișnuite întâmplări din Pământul de Mijloc, determinând cititorul să perceapă întreaga construcție ca fiind una reală.

Motive

Cântecele

Textul este înțesat de cântece ale personajelor, iar acestea sunt redate integral, fiind inclus fiecare vers și fiecare refren. Există mai multe scopuri în folosirea cântecelor. Ele stabilesc o legătură între acțiunea din roman și un trecut îndepărtat de natură mitică sau folclorică. De asemenea, prin referințe explicite, cititorul percepe evenimentele relatate în roman drept sursă pentru alte cântece și mituri. Accentul pus pe cuvântul spus evidențiază în același timp aspectul inovativ de nivel lingvistic al romanului, mai exact toate numele, creaturile și stările pe care Tolkien le creează în interiorul acestei lumi. Un aspect ieșit din comun este faptul că numele folosite de Tolkien, cu toate că nu fac apel la cuvinte familiare, reușesc să transpună natura a ceea ce descriu, de exemplu delicatețea lui Galadriel sau răutatea unui Balrog.

Drumul

La începutul romanului, Frodo își amintește de cuvintele lui Bilbo care îi povestea despre frumusețea și magia drumului, ce te duce în locuri necunoscute. Ideea drumului perceput ca un râu ce duce călătorii în locuri necunoscute sugerează modalitatea narativă prin care Tolkien asigură dinamica acțiunii: păstrându-și personajele în mișcare. Motivul drumului este caracteristic unor texte epice din care Stăpânul inelelor se inspiră, ca de exemplu Odiseea sau Beowulf și rămâne o trăsătură principală a tuturor textelor ce sunt marcate de căutare. Drumul scoate hobbiții din Comitat și îi duce în necunoscut, unde vor fi ca toți eroii epici, testați. Drumul îi expune unor pericole inimaginabile, dar, în același timp, unor frumuseți uimitoare. Pe drum îi întâlnesc pe Călăreții Negri, dar tot drumul îi duce în Rivendell. Drumul este atât un mijloc fizic de călătorie, cât și un mijloc narativ de a avansa cu acțiunea și subliniază faptul că nimic nu rămâne pe loc în universul lui Tolkien, totul fiind în continuă mișcare. În mod semnificativ, primii elfi pe care hobbiții îi întâlnesc sunt pe drum și se îndreaptă înspre mare pentru a părăsi Pământul de Mijloc. Drumul devine astfel un dublu al timpului, fiindcă ambele obligă orice ființă vie să se schimbe și să devină altceva.

Profeția

Profeția, ca și cântecele în care este de obicei conținută are rolul de a stabili o legătură între prezent și trecut și mai departe o legătură cu viitorul. Ca și drumul, profețiile au rolul de a ajuta acțiunea să evolueze, stabilind țeluri înspre care se îndreaptă acțiunea. Aceste țeluri sunt cruciale pentru construirea sentimentului de suspans și anticipație pe care Tolkien este capabil să îl mențină pe parcursul a mai mult de 1000 de pagini în toată trilogia. Utilizând motivul profeției, Tolkien se inspiră din tradiția miturilor, ale căror personaje îndeplinesc profeții făcute cu mult timp înaintea nașterii lor. De asemenea, motivul profeției evidențiază importanța destinului în lumea creată de Tolkien. Tot ce se petrece în acest univers se petrece cu un motiv, chiar dacă acesta nu este clar de la bun început. Gandalf, de exemplu, invocă destinul atunci când explică de ce Bilbo este cel care găsește Inelul. De asemenea, tot destinul este o motivație pentru care Gandalf îl cruță pe Gollum, întrucât vrăjitorul bănuiește că acesta ar putea să mai îndeplinească un rol în istoria Inelului. Prezența unei asemenea logici este singurul semn pe care autorul îl dă referitor la o putere superioară ce controlează evenimentele din Pământul de Mijloc.

Decăderea civilizației

Lumea pe care o văd membrii Frăției Inelului în timpul drumurilor lor nu este una fericită. Oriunde merg, ei găsesc dovezi că lumea civilizată a căzut dintr-o stare nobilă în degradare. Atât Isengard cât și Gondor sunt descrise ca locuri odată frumoase, pline de grădini înflorite, care s-au deteriorat și au devenit terenuri sterpe. Nu doar peisajul este afectat de dezintegrare. Idealurile morale și nobile dispar și ele. Normele de ospitalitate față de străini sunt abandonate din cauza pericolelor pe care le ridică epoca modernă.

Datoria

Când Aragorn și grupul său ajung în  Isengard și se apropie de turnul Orthanc, sunt surprinși să-i găsească pe Merry și pe Pippin fumând și relaxându-se. Această scenă dezvăluie adevărata natură a hobbiților, ființe simple care iubesc viața și nu își găsesc locul în dificultățile și lupta pe care o presupune misiunea Frăției Inelului. În mod clar, ei ar prefera să se afle în altă parte. Acest lucru însă nu-i face pe hobbiți să pară inferiori sau incapabili să-și îndeplinească sarcina și nu diminuează respectul cititorului pentru ei. Dimpotrivă, scena are rolul de a evidenția cât de mult trebuie să se schimbe hobbiții pentru a-și îndeplini misiunea. Uneori și Frodo are nevoie de pauze în timpul călătoriei, dar doar pentru că este extenuat, nu pentru că vrea să piardă vremea. Dorința lui de a-și atinge scopul devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce se apropie de destinație. Oricât de relaxați ar fi hobiții în mod natural, misiunea care le este în de încredințată dă naștere unei hotărâri de neoprit în ei și niciodată nu-i vedem punând la îndoială necesitatea îndeplinirii datoriei.

Lumea naturală

Natura nu reprezintă doar un fundal al acțiunii. Starea ei reflectă fidel starea lumii, dezvăluind criza ce precede războiul inelului. În acest sens, Tolkien preia idei din poezia romantică, în principal ideea că lumea exterioară reflectă starea interioară a omului. De exemplu, în Isengard peisajul este corupt, așa cum este și cel care-l stăpânește, Saruman. Natura devine un barometru moral care măsoară răul și binele din Pământul de Mijloc și prin aceasta devine o forță morală ea însăși. Realizarea complexității acestei forțe se face cel mai bine în scena în care Enții pornesc la război împotriva lui Saruman.

Suspiciunea

Multe dintre personajele sunt măcinate de neîncredere față de ceilalți, chiar și față de cei pe care-i cunosc bine. Al doilea volum debutează cu moartea lui Boromir, un aliat ce devine trădător, al cărui exemplu amintește membrilor Frăției Inelului că până și jurămintele de solidaritate nu pot garanta încrederea. Această atmosferă de suspiciune bântuie întregul roman. Este evident că toată această suspiciune vine din activitățile lui Sauron. Astfel se întrevede speranța că în cazul înfrângerii sale, lumea va redeveni încrezătoare. Este deci crucial ca membrii Frăției Inelului să continue să aibă încredere unul în celălalt în ciuda trădării lui Boromir.

Simboluri

Inelele Puterii reprezintă atât o putere lipsită de orice limită, dar și pericolele și responsabilitățile celor care le poartă. Unul conferă o putere inimaginabilă, dar, în același timp, pune o imensă presiune asupra celui care-l poartă și până la urmă îl corupe. Singurele care sunt diferite sunt cele trei inele elfice, a căror putere este sinonimă cu a învăța și a construi. De exemplu, inelul lui Galadriel conferă puterea de a vedea în necunoscut pe care ea o folosește în scopuri pozitive. Abilitatea ei de a-și folosi inelul în scopuri pozitive vine din autocontrol, același autocontrol pe care îl demonstrează atunci când refuză să ia Unul de la Frodo.

Sabia lui Elendil

Sabia distrusă în timpul primei lupte împotriva lui Sauron este păstrată de către elfi ca o moștenire a regatului oamenilor. Aragorn este cel care primește sabia și duce fragmentele ei cu el tot timpul. Când Aragorn reconstruiește sabia în Rivendell și o redenumește Anduil, ea devine un simbol al măreției lui Aragorn și un semn ca acesta este pregătit să-și ceară dreptul din naștere ca rege al Gondorului. De fapt, sabia oferă o imagine în oglindă a lui Aragon, întrucât la început ambii sunt doar fragmente a ceea ce ar putea reprezenta, pentru ca apoi să devină simboluri ale puterii și măreției.

Oglinda lui Galadriel este un simbol al ambiguității cunoașterii și al dificultății înțelegerii destinului. Privind în oglindă, cel care se uită poate vedea evenimente și locuri care au fost, care sunt sau care ar putea fi și niciodată nu știe ce a văzut cu exactitate. E imposibil să scapi de acele imagini pe care le vezi și e imposibil să influențezi imaginile. Singurul aspect important referitor la cunoaștere pe care îl dezvăluie oglinda este ceea ce privitorul alege să facă cu acea cunoaștere: dacă o va folosi în mod responsabil sau într-un scop malefic. Nici măcar Galadriel nu are control asupra evenimentelor prezentate în oglindă. La fel, forța destinului, așa cum apare ea în roman este atât de mare încât nicio ființă de pe Pământul de mijloc nu are puterea să o oprească.

Cele două turnuri

Titlul face referire la Barad-dur și Orthanc, citadela lui Sauron din Mordor și tărâmul lui Saruman din Isengard. Aceste două turnuri pot fi văzute drept întrupare fizică a unor viziuni ale răului. Sauron exemplifică viziunea răului ca forță esențială care pur și simplu există ca parte a universului. Răul reprezentat de Lordul Întunecat se răspândește fizic peste Mordor și apoi peste întreg Pămîntul de Mijloc. Niciodată Tolkien nu afirmă că Sauron a fost o ființă bună care a căzut de partea răului, el este rău prin însăși natura sa. Pe de altă parte, Saruman reprezintă răul ca rezultat al aroganței și al ambiției care au corupt ființa vrăjitorului ce reprezenta odată binele. Turnurile dublează și ele această natură a răului. Bard-dur a fost întotdeauna un spațiu al răului, fiind construit de Sauron, în timp ce Orthanc a existat cu mult înainte de Saruman și a fost transformat de acesta.

Stăpânul inelelor. Personajele

Frăția inelului

Frodo

În calitate de purtător al inelului și protagonist al întregului roman, Frodo are un temperament potrivit pentru a se împotrivi răului. Este curajos, altruist, atent, înțelept și întotdeauna de-o politețe ieșită din comun. Spre deosebire de hobbiții provinciali și mulțumiți de viața lor simplă, Frodo este curios în legătură cu lumea din afara Comitatului și cunoscător al tradițiilor elfilor. După cum observă toate personajele, de la Bilbo și Gandalf până la Aragorn, Frodo are  ceva special, ce îi deosebește de membrii rasei sale. Bunătatea, înțelepciunea și caracterul impecabil al lui Frodo ar putea să-l facă să pară unidimensional dacă nu ar fi atât de des chinuit de îndoieli și nu ar întâlni obstacole pe care nu crede că le poate depăși. Frodo nu are puteri supranaturale, nici măcar o putere fizică ieșită din comun ca Aragorn. Inițial, este atât de slab încât de-abia poate să părăsească Comitatul, având nevoie de ajutorul fermierului Maggot și apoi de ajutorul lui Tom Bombadil. Această dimensiune a unui fizic fragil reprezintă o inversiune față de modelul tipic al eroului epic, puternic și curajos, capabil să lupte împotriva monștrilor sau a unor zeități malefice. În acest sens, Frodo este un protagonist de natură creștină, întrucât creștinismul celebrează puterea umilinței și dezvăluie faptul că forța caracterului e mai importantă decât forța fizică, iar calea către salvare o reprezintă sacrificiul în fața unei puteri mai mari. Modul în care Frodo își îndeplinește datoria purtând inelul și eroismul său, ce constă în a rezista tentației de a folosi inelul exemplifică tocmai aceste idei. Poate că aspectul care îl diferențiază pe Frodo cel mai mult de alte personaje este acea tristețe nedefinită pe care o resimte tot timpul. Spre deosebire de Aragorn sau de Gandalf, Frodo nu posedă niciun fel de glorie. El primește o sarcină foarte grea, care pentru el devine o simplă povară, din ce în ce mai grea de-a lungul drumului. În Comitat, Frodo visează la aventură, în drumul său, dorește să se întoarcă acasă. Din acest punct de vedere, Frodo este un erou diferit, pentru că marea sa aventură nu-i pare o aventură, ci o percepe ca pe o datorie, ceva imposibil de îndeplinit. Frodo nu caută fiorul explorării sau bătălii sau acte de eroism. Tocmai prin aceasta, dorința lui de a continua să fie purtătorul inelului dezvăluie tipul de tărie de caracter pe care Tolkien îl consideră important.

Sam

Sam reprezintă o contrapondere constantă la grandoarea evenimentelor ce au loc în roman. Din anumite puncte de vedere, înțelepciunea sa populară și devoțiunea extremă față de Frodo pot părea întrucâtva forțate, însă aceste trăsături îi permit lui Tolkien să păstreze o mică parte din atmosfera Comitatului de-a lungul romanului, pe măsură ce personajele se apropie de Mordor. Sam este un hobbit tipic, într-o măsură mai mare decât Frodo, însă și el manifestă o curiozitate atipică față de lumea din afara Comitatului. Sam este timid și oarecum inadaptat social, dar se dovedește curajos în luptă și capabil să ia decizii rapide. Vorbirea să are în permanență un ton modest și uimit. Autorul alege să vorbească prin intermediului său când încearcă să redea grația supranaturală a elfilor într-un mod simplu și direct. Sam reprezintă de asemenea o contrapondere pentru melancolia și fatalismului Frodo. Când Frodo devine preocupat de povara inelului, el ajunge să se bazeze pe Sam tot mai mult pentru ajutor. În cele mai lipsite de speranță momente ale călătoriei, Sam rămână pragmatic și optimist. Dacă datoria lui Frodo este să ducă inelul, de multe ori, datoria lui Sam devine să-l ducă pe Frodo mai departe.

Gandalf cel gri

Gandalf este un vrăjitor de o putere și înțelepciune ieșite din comun, însă, la prima vedere, pare un bătrân care conduce o căruță plină de artificii. Acest amestec de forță supranaturală și umanitate profundă îl definește pe Gandalf. El se simte la fel de bine la petrecerea lui Bilbo, dar și în Consiliul lui Elrond și îi consideră prieteni atât pe Galadriel, venită parcă din altă lume, dar și pe Barliman, hangiul din Bree. Această calitate îl face pe Gandalf mai simpatic decât elfii, care, de multe ori, se dovedesc aroganți. Tot această calitate îi oferă și perspective pe care elfii, mai înțelepți, nu le pot percepe, ca de exemplu momentul în care Gandalf susține dorința lui Sam, Pippin și Merry să fie incluși în Frăția inelului, pe motiv că loialitatea lor față de Frodo compensează lipsa de experiență și de forță. În mod paradoxal, vedem puterea lui Gandalf crescând de-a lungul primului volum, pe măsură ce el întâlnește obstacole ce îi arată limitele puterii. Este în permanență testat, de către Saruman, la ușa de intrare în Moria și pe podul din Kazah-dum. În unele dintre aceste momente, Gandalf răspunde cu puteri magice, dar în altele triumful său vine într-o manieră modestă, umană. De exemplu, după multe încercări de a deschide ușa din Moria, Gandalf înțelege că răspunsul este o ghicitoare foarte simplă. Atunci când nu mai știe pe ce drum s-o apuce în tunelele din Moria, își aprinde pipa și fumează. După cum vedem mai târziu, în al doilea volum, Gandalf se va întoarce supraviețuind bătăliei cu îngrozitorul Balrog și devenind astfel mai puternic. Oricum, chiar și la apogeul puterilor sale, Gandalf își păstrează umanitatea.

 Aragorn

Ca și Gandalf, Aragorn ascunde o putere și o măreție uimitoare, deghizate sub aspectul unui exterior umil. La început, îl întâlnim pe Aragorn ca Pas Mare, un rătăcitor laconic și înspăimântător oarecum în aspect. Pe măsură ce acțiunea evoluează, îl vedem transformându-se  în regele ce trebuie să devină. El dezvăluie un curaj, o bunătate și o înțelepciune asemănătoare cu ale lui Gandalf. Însă, în anumite momente, Aragorn pare oarecum vulnerabil. Întrebat de ce nu oferă nicio dovadă a identității sale de către hobbiți, unul dintre răspunsurile sale este că dorește ca hobiții să îl considere prieten înainte de a ști care este moștenirea sa. O astfel de mărturisire reprezintă revelația unei trăsături oarecum neașteptate la un personaj ce altfel ar putea părea sigur pe el și impenetrabil.

Cele două turnuri

Frodo

Asemenea celorlalți hobbiți din roman, Frodo nu este născut erou, ci un personaj obligat să devină erou. Comparativ cu alți eroi (neînfricatului Gimli, clarvăzătorul Legolas sau nobilul Théoden) Frodo apare aproape absurd de necalificat pentru rolul central pe care-l îndeplinește. Niciodată nu îl vedem acționând cu un curaj nebun. Pe de altă parte, curajul lui Frodo pare aproape involuntar: acțiunea sa de a își pune inelul când se teme că a fost văzut în Mordor e un act impulsiv, dictat parcă de o altă forță. Ultima imagine a lui Frodo din Cele două turnuri, paralizat și lipsit de puteri e demnă de milă și foarte departe de modelul eroic. Mai mult, Frodo posedă o tendință de a se încrede în alții, care, deși reprezintă un sentiment nobil, îi aduce necazuri în întâlnirea cu Gollum. Frodo își dă silința să îi demonstreze lui Gollum că hobiții sunt stăpâni de încredere doar pentru a fi trădat mai târziu atunci când Gollum îi conduce pe el și pe Sam în bârlogul lui Shelob. Frodo este incapabil să intimideze pentru a fi puternic, dar din acest motiv e mai aproape de cititor. În ciuda lipsei eroismul lui sau poate tocmai din acest motiv, Frodo este apreciat de cei care îl cunosc îndeaproape. Cel mai apropiat prieten al său este servitorul său, Sam, pe care Frodo niciodată nu tratează ca pe un servitor, întotdeauna adresându-i-se ca unui egal. Sam este dedicat stăpînului său. Chiar și Gollum dezvăluie o trăire ce pare a fi afecțiune autentică pentru Frodo. Atunci când Sam îl bănuiește că s-ar fi furișat pe lângă Frodo atunci când acesta doarme, de fapt Gollum îl privește cu un fel de admirație pe acesta. Frodo este un personaj ale cărui eșecuri pot fi ale omului obișnuit și a cărui bunătate îl transformă într-un personaj plăcut.

Sam

Deși în primele părți ale romanului Sam ar putea părea un personaj lipsit de profunzime, din punct de vedere psihologic, el este unul dintre cele mai interesante și mai complexe personaje din roman. El este pragmatic și dominat de bunul simț, îi plac berea și mâncarea și este inteligent, dar oarecum uituc. De-a lungul celui de-al doilea volum, Sam se schimbă mai mult decât alte personaje. Inițial, nu pare a fi capabil de gândire independentă. Prin referirea constantă la Frodo ca stăpânul său, cititorii sunt determinați să considere că Sam suferă de un simț al inferiorității. Totuși, Frodo niciodată nu se poartă ca un stăpân, însă, cu toate acestea, Sam se prezintă ca servindu-l pe Frodo. Până la urmă, Sam nu va mai fi servitor. La sfârșitul volumului, când Frodo este paralizat și incapabil să vorbească, Sam este obligat să-și afirme propria putere și să-și asume rolul de purtător al inelului. Astfel, el devine propriul său stăpân și ajunge să simbolizeze potențialul de eroism ce poate să existe în absolut orice om.

Gandalf

Gandalf reprezintă forța supremă a binelui în roman, un oponent egal pentru Saruman și Sauron. Cu bunătatea și puterea sa, el poate reprezenta un simbol cvasireligios pe alocuri. De asemenea, reînvierea din al doilea volum și amplificarea puterilor în urma acestei resurecții îl aproprie de o figură christică. Pe de altă parte, el își păstrează legăturile umane cu toate personajele, dovedind respect chiar și pentru aceia lipsiți de importanță. Există și situații în care Gandalf apelează la ajutorul uman de care chiar are nevoie, că atunci când îi cere lui Théoden calul Shadowfax. Astfel, Gandalf este apropiat de cititor, căruia i se permite să se identifice cu personajul într-o oarecare măsură.

Merry și Pippin

Peregrin și Merry reprezintă întreaga rasa a hobbiților în prima parte a volumului al doilea, întrucât Frodo și Sam nu apar în această parte a povestirii. Pippin este un hobbit tipic, prin bunătatea, umilința și amestecul de temeri și defecte. Este mai inteligent și perspicace decât curajos, ca de exemplu atunci când reușește să scape de Orci nu luptând, ci și profitând de un cuțit ce cade lângă mâinile sale legate. Chiar dacă nu este un erou tipic de aventură, dă dovadă de fermitate și istețime, trăsături ce-l fac un membru important al Frăției inelului. El dă dovadă de o generozitate ieșită din comun atunci când îi împrumută pipa lui Gimli pentru a-l face pe acesta să se simtă bine. El dovedește în repetate rânduri că pune o foarte mare importanță pe relațiile și prieteniile sale, în special pe cea cu Merry, un moment în care dovedește acest lucru fiind prizonieratul. Merry și Pippin, prin felul lor de-a fi obișnuit ne ajută să ne identificăm cu misiunea lor și astfel cititorul se poate pune în locul acestora, intrând în lumea din roman.

Gollum

Gollum se deosebește de personajele negative ce populează lumea romanului prin psihologia sa atipică. Este capabil să vorbească și foarte dispus să-și împărtășească gândurile cu oricine dorește să le audă, uneori vorbind cu voce tare și atunci când este singur. Astfel, Gollum este mai mult decât un simplu monstru. Pe de altă parte, nu este nici un reprezentant al răului absolut pentru că nu are măreția lui Sauron sau Saruman, nici măcar pe cea a lui Limbă de Vierme. Nu ne putem imagina niciunul dintre aceste personaje bălăcindu-se în căutarea peștelui. Cu toate că se comportă ca un servitor, e greu de crezut că el îl urmează pe Frodo doar pentru a-i câștiga încrederea. Mai degrabă, această servitute pare a fi starea naturală a lui Gollum, cel puțin starea naturala determinată de lungi ani în care a posedat inelul. Moralitatea lui Gollum este aproape imposibil de ghicit pe parcursul romanului. Dacă alte personaje sunt în totalitate bune sau rele, el se comportă ca și cum ar fi de partea binelui, dar la fel de bine poate fi și trădător. Până la sfârșitul romanului, nu există nicio certitudine. Una dintre ciudățeniile sale este atașamentul față de Frodo. Pe de o parte, el îl conduce pe Frodo către o moarte probabilă și nu este prieten adevărat. Dar, totuși, există o serie de surprinzătoare dovezi de afecțiune chiar și sub falsitatea la care Gollum apelează pentru a câștiga încrederea lui Frodo. În momentele de reală afecțiune, identitatea pierdută a lui Smeagol pare a ieși la suprafață, poate ca răspuns la identificarea sa cu Frodo.

Întoarcerea regelui

Frodo

În ultimul volum, Frodo nu mai este cel ce conduce în acțiunea, ci ajunge să fie condus de alții și de circumstanțe. După ce misiunea este îndeplinită și inelul distrus, Frodo se întoarce acasă, însă acolo nu-și mai poate găsi locul. După cum îi spune și lui Sam, el se simte rănit pentru că toate experiențele de după Muntele Osândei îi par irelevante. Mai mult, el se simte rănit pentru că a dus la capăt o grea încercare în care scopul era negativ, să distrugă ceva. Astfel rămâne adevăratul erou al acțiunii pentru că a reușit să îndeplinească o sarcină imposibil de realizat pentru alții. Din cauza pierderii propriei vigori și identități, la sfârșitul romanului, Frodo alege să-și părăsească prietenii și viața și să plece cu elfii înspre Vest.

Sam

Pe de altă parte, Sam se schimbă, devenind el însuși un erou. El îl salvează pe Frodo atunci când este luat prizonier de orci. Până și în această acțiune salvatoare, Sam își lasă amprenta personalității, întrucât acțiunile sale sunt în permanență dublate de comentariul pe care îl face în minte. El oferă un model al eroului al cărui eroism nu stă în impuls și în alegerea conștientă de a face fapte eroice, fiind astfel un eroism de esență comică. Tot acest eroism este dublat de un devotament autentic față de Frodo, care motivează întreg comportamentul hobbitului.

Gandalf își dovedește la începutul ultimului volum umanitatea, luându-l pe Pippin cu el în Minas  Tirit și fiind în același timp răbdător, dar și exigent cu Pippin, pentru că întotdeauna își face timp să-l asculte pe hobbit și ia în seamă percepția lui Pippin asupra evenimentelor. În permanență, atenția lui Gandalf se împarte între aspectele generale, ca de exemplu viitorul Pământului de mijloc și nevoile personale imediate ale celor din jurul său. Ca și Frodo, Gandalf se distinge de Sauron prin faptul că nu percepe viața sau destinul ca fiind fixe. Astfel, el încearcă să vadă potențialul de bine existent în fiecare individ și până în ultima clipă speră că oricine poate alege calea binelui.

Aragorn este personajul central în titlul celui de-al treilea volum, Întoarcerea regelui. Când apare pentru prima dată în Frăția inelului, Aragorn este un mercenar, un personaj misterios din nord. Pe parcurs, aflăm că Pas Mare este de fapt Aragorn, moștenitorului lui Isildur, ultimul rege al oamenilor. Pentru hobbiți, Pas Mare pare oarecum înspăimântător însă, în același timp, nobil. Pe măsură ce timpul trece, el începe să se refere la el însuși drept Aragorn și să-și concentreze atenția asupra redobândirii tronului. În ultimele cărți, personajul nu se mai dezvăluie prin conversații, ci prin acțiunile pe care le face. El devine opusul hobbiților, pentru că nu-și mai caută identitatea, ci o dezvăluie prin acțiunile sale simbolice. El este un vindecător și un rege în adevăratul sens al cuvântului, prin solemnitatea și noblețea atitudinilor și acțiunilor.