Faust regizat de Silviu Purcărete este o experiență teatrală de catharsis. Pornind de la textul lui Goethe, piesa aduce în scenă o interpretare originală a mitului faustic, ce preia și elemente din romanul lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. Muzica, decorurile, costumele și interacțiunea publicului cu actorii converg pentru a crea o stare unică, în care spectatorul se pierde cu adevărat în universul lui Faust.
Nu sunt critic de teatru, de aceea nici nu voi încerca aici o analiză a piesei. Vă voi spune ce m-a surprins pe mine în mod foarte plăcut în piesă. În primul rând, nu mi l-aș fi imagiant niciodată pe Mefisto într-o manieră androgină, în același timp bărbat și femeie, ambele variante hipersexualizate. Apoi, în niciunul dintre textele pe care le-am citit și care au în centru mitul faustic, diavolul nu e atât de amuzant, nici măcar în Maestrul și Margareta, unde Bulgakov mizează pe sarcasm și construiește un Woland ce ironizează doctrina stalinistă de câte ori are ocazia. Și mai este și acea Noapte Valpurgică în Faust al lui Purcărete, în care spectatorii sunt duși într-un alt spațiu, și acolo, între actori, ți se creează foarte clar senzația deschiderii infernului. Muzica, focul, capetele de porci, vopseaua roșie, haosul organizat, oroarea mimată, toate au un impact vizual extrem de puternic. Și probabil că nu-i impresionează pe toți spectatorii în mod plăcut, mai mult ca sigur unii ies de acolo de-a dreptul dezgustați, dar arta înseamnă și dezgust și teroare (de vreo 200 de ani încoace) și de foarte multe ori și nuditate. Atâta timp cât îți creează o stare (chiar dacă nu una plăcută), înseamnă că și-a îndeplinit scopul.
Voi posta în continuare câteva linkuri pentru Faust al lui Purcărete, în ideea de a vă reaminti atmosfera aceea ciudată și fascinantă pe care piesa reușește să o mențină vie pe tot parcursul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu