duminică, 15 martie 2015

Stăpânul inelelor. Teme, motive și simboluri



Teme
Puterea care corupe
Mare parte din puterea lui Sauron este în strânsă în Inel și oricine deține inelul are acces la o parte din acea putere. Niciodată nu se clarifică întreaga natură a puterii Inelului, dar cititorul e lăsat să creadă că ea este nelimitată și că poate să corupă pe absolut oricine. Indiferent de intențiile inițiale ale celui care îl poartă, Inelul ajunge întotdeauna să îl transforme în ceva malefic. Printre cei influențați sunt Călăreții Negri, Gollum și Boromir. Pentru majoritatea, puterea oferită de Inel depășește rațiunea. Inelul reprezintă cea mai mare tentație din Pământul de Mijloc și din această cauză este și cea mai puternică amenințare.

Declinul inevitabil
Pământul de Mijloc este prezentat ca o lume aflată în pragul unei transformări. După ce se încheie evenimentele din roman și evul elfilor, începe evul oamenilor. Mare parte a poveștii face apologia epocii elfilor. Atât ei, cât și tărâmurile lor au o frumusețe și o grație inegalabile. Cu toate că elfii sunt nemuritori, distrugerea inelului slăbește puterea celor trei inele ale elfilor, obligându-i să părăsească Pământul de Mijloc. De-a lungul romanului, Tolkien creează senzația că aventurile inelului reprezintă ultima izbucnire magică a lumii și că în lumea ce va urma, astfel de evenimente sunt imposibile. Chiar și capitolele despre hobbiți și despre Comitat creează sentimentul că suntem martorii a ceva bun și pur care nu mai este prezent în lumea noastră. Hobbiții se îndepărtează de oameni după evenimentele din Stăpânul inelelor și îi evită.

Puterea mitului
Sentimentul grandorii pierdute și al transcendenței ce domină romanul sunt în strânsă legătură cu modalitatea în care acesta este scris. Maniera aleasă de Tolkien este cea mitică și una dintre convențiile mitului este că descrie un trecut mai glorios decât prezentul. Același sentiment al pierderii este prezent și în miturile grecești, de exemplu prin faptul că, în lumea acestora, oameni și zei se întâlnesc adeseori. Lumea lui Tolkien se află undeva între mitologie și ficțiune, între un trecut ce mai e prezent doar în cântece și prezentul contemporan cititorului. Acest sentiment al vechimii este în permanență adus la viață în cântece, poeme și inscripții gravate. Poveștile, miturile și legendele relatate de personaje, indiferent dacă sunt elfi, oameni sau gnomi, le definesc. În cazul lui Aragorn, această mitologie nu explică doar de unde vine el, ci și înspre ce se îndreaptă. Personajele duc trecutul cu ele și sunt adeseori puse în situația de a-l prezenta într-o aură idealizată. Elementul de originalitate al lui Tolkien este ca aceste mituri create de el păstrează toată rezonanța metaforică și simplitatea simbolică, dar în același timp, în lumea sa, sunt reale. Acest sentiment al realității din interiorul romanului este transferat apoi și celor mai obișnuite întâmplări din Pământul de Mijloc, determinând cititorul să perceapă întreaga construcție ca fiind una reală.

Motive
Cântecele
Textul este înțesat de cântece ale personajelor, iar acestea sunt redate integral, fiind inclus fiecare vers și fiecare refren. Există mai multe scopuri în folosirea cântecelor. Ele stabilesc o legătură între acțiunea din roman și un trecut îndepărtat de natură mitică sau folclorică. De asemenea, prin referințe explicite, cititorul percepe evenimentele relatate în roman drept sursă pentru alte cântece și mituri. Accentul pus pe cuvântul spus evidențiază în același timp aspectul inovativ de nivel lingvistic al romanului, mai exact toate numele, creaturile și stările pe care Tolkien le creează în interiorul acestei lumi. Un aspect ieșit din comun este faptul că numele folosite de Tolkien, cu toate că nu fac apel la cuvinte familiare, reușesc să transpună natura a ceea ce descriu, de exemplu delicatețea lui Galadriel sau răutatea unui Balrog.

Drumul
La începutul romanului, Frodo își amintește de cuvintele lui Bilbo care îi povestea despre frumusețea și magia drumului, ce te duce în locuri necunoscute. Ideea drumului perceput ca un râu ce duce călătorii în locuri necunoscute sugerează modalitatea narativă prin care Tolkien asigură dinamica acțiunii: păstrându-și personajele în mișcare. Motivul drumului este caracteristic unor texte epice din care Stăpânul inelelor se inspiră, ca de exemplu Odiseea sau Beowulf și rămâne o trăsătură principală a tuturor textelor ce sunt marcate de căutare. Drumul scoate hobbiții din Comitat și îi duce în necunoscut, unde vor fi ca toți eroii epici, testați. Drumul îi expune unor pericole inimaginabile, dar, în același timp, unor frumuseți uimitoare. Pe drum îi întâlnesc pe Călăreții Negri, dar tot drumul îi duce în Rivendell. Drumul este atât un mijloc fizic de călătorie, cât și un mijloc narativ de a avansa cu acțiunea și subliniază faptul că nimic nu rămâne pe loc în universul lui Tolkien, totul fiind în continuă mișcare. În mod semnificativ, primii elfi pe care hobbiții îi întâlnesc sunt pe drum și se îndreaptă înspre mare pentru a părăsi Pământul de Mijloc. Drumul devine astfel un dublu al timpului, fiindcă ambele obligă orice ființă vie să se schimbe și să devină altceva.

Profeția
Profeția, ca și cântecele în care este de obicei conținută are rolul de a stabili o legătură între prezent și trecut și mai departe o legătură cu viitorul. Ca și drumul, profețiile au rolul de a ajuta acțiunea să evolueze, stabilind țeluri înspre care se îndreaptă acțiunea. Aceste țeluri sunt cruciale pentru construirea sentimentului de suspans și anticipație pe care Tolkien este capabil să îl mențină pe parcursul a mai mult de 1000 de pagini în toată trilogia. Utilizând motivul profeției, Tolkien se inspiră din tradiția miturilor, ale căror personaje îndeplinesc profeții făcute cu mult timp înaintea nașterii lor. De asemenea, motivul profeției evidențiază importanța destinului în lumea creată de Tolkien. Tot ce se petrece în acest univers se petrece cu un motiv, chiar dacă acesta nu este clar de la bun început. Gandalf, de exemplu, invocă destinul atunci când explică de ce Bilbo este cel care găsește Inelul. De asemenea, tot destinul este o motivație pentru care Gandalf îl cruță pe Gollum, întrucât vrăjitorul bănuiește că acesta ar putea să mai îndeplinească un rol în istoria Inelului. Prezența unei asemenea logici este singurul semn pe care autorul îl dă referitor la o putere superioară ce controlează evenimentele din Pământul de Mijloc.

Decăderea civilizației
Lumea pe care o văd membrii Frăției Inelului în timpul drumurilor lor nu este una fericită. Oriunde merg, ei găsesc dovezi că lumea civilizată a căzut dintr-o stare nobilă în degradare. Atât Isengard cât și Gondor sunt descrise ca locuri odată frumoase, pline de grădini înflorite, care s-au deteriorat și au devenit terenuri sterpe. Nu doar peisajul este afectat de dezintegrare. Idealurile morale și nobile dispar și ele. Normele de ospitalitate față de străini sunt abandonate din cauza pericolelor pe care le ridică epoca modernă.

Datoria
Când Aragorn și grupul său ajung în  Isengard și se apropie de turnul Orthanc, sunt surprinși să-i găsească pe Merry și pe Pippin fumând și relaxându-se. Această scenă dezvăluie adevărata natură a hobbiților, ființe simple care iubesc viața și nu își găsesc locul în dificultățile și lupta pe care o presupune misiunea Frăției Inelului. În mod clar, ei ar prefera să se afle în altă parte. Acest lucru însă nu-i face pe hobbiți să pară inferiori sau incapabili să-și îndeplinească sarcina și nu diminuează respectul cititorului pentru ei. Dimpotrivă, scena are rolul de a evidenția cât de mult trebuie să se schimbe hobbiții pentru a-și îndeplini misiunea. Uneori și Frodo are nevoie de pauze în timpul călătoriei, dar doar pentru că este extenuat, nu pentru că vrea să piardă vremea. Dorința lui de a-și atinge scopul devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce se apropie de destinație. Oricât de relaxați ar fi hobiții în mod natural, misiunea care le este în de încredințată dă naștere unei hotărâri de neoprit în ei și niciodată nu-i vedem punând la îndoială necesitatea îndeplinirii datoriei.

Lumea naturală
Natura nu reprezintă doar un fundal al acțiunii. Starea ei reflectă fidel starea lumii, dezvăluind criza ce precede războiul inelului. În acest sens, Tolkien preia idei din poezia romantică, în principal ideea că lumea exterioară reflectă starea interioară a omului. De exemplu, în Isengard peisajul este corupt, așa cum este și cel care-l stăpânește, Saruman. Natura devine un barometru moral care măsoară răul și binele din Pământul de Mijloc și prin aceasta devine o forță morală ea însăși. Realizarea complexității acestei forțe se face cel mai bine în scena în care Enții pornesc la război împotriva lui Saruman.

Suspiciunea
Multe dintre personajele sunt măcinate de neîncredere față de ceilalți, chiar și față de cei pe care-i cunosc bine. Al doilea volum debutează cu moartea lui Boromir, un aliat ce devine trădător, al cărui exemplu amintește membrilor Frăției Inelului că până și jurămintele de solidaritate nu pot garanta încrederea. Această atmosferă de suspiciune bântuie întregul roman. Este evident că toată această suspiciune vine din activitățile lui Sauron. Astfel se întrevede speranța că în cazul înfrângerii sale, lumea va redeveni încrezătoare. Este deci crucial ca membrii Frăției Inelului să continue să aibă încredere unul în celălalt în ciuda trădării lui Boromir.

Simboluri

Inelele Puterii reprezintă atât o putere lipsită de orice limită, dar și pericolele și responsabilitățile celor care le poartă. Unul conferă o putere inimaginabilă, dar, în același timp, pune o imensă presiune asupra celui care-l poartă și până la urmă îl corupe. Singurele care sunt diferite sunt cele trei inele elfice, a căror putere este sinonimă cu a învăța și a construi. De exemplu, inelul lui Galadriel conferă puterea de a vedea în necunoscut pe care ea o folosește în scopuri pozitive. Abilitatea ei de a-și folosi inelul în scopuri pozitive vine din autocontrol, același autocontrol pe care îl demonstrează atunci când refuză să ia Unul de la Frodo.
Sabia lui Elendil
Sabia distrusă în timpul primei lupte împotriva lui Sauron este păstrată de către elfi ca o moștenire a regatului oamenilor. Aragorn este cel care primește sabia și duce fragmentele ei cu el tot timpul. Când Aragorn reconstruiește sabia în Rivendell și o redenumește Anduil, ea devine un simbol al măreției lui Aragorn și un semn ca acesta este pregătit să-și ceară dreptul din naștere ca rege al Gondorului. De fapt, sabia oferă o imagine în oglindă a lui Aragon, întrucât la început ambii sunt doar fragmente a ceea ce ar putea reprezenta, pentru ca apoi să devină simboluri ale puterii și măreției.
Oglinda lui Galadriel este un simbol al ambiguității cunoașterii și al dificultății înțelegerii destinului. Privind în oglindă, cel care se uită poate vedea evenimente și locuri care au fost, care sunt sau care ar putea fi și niciodată nu știe ce a văzut cu exactitate. E imposibil să scapi de acele imagini pe care le vezi și e imposibil să influențezi imaginile. Singurul aspect important referitor la cunoaștere pe care îl dezvăluie oglinda este ceea ce privitorul alege să facă cu acea cunoaștere: dacă o va folosi în mod responsabil sau într-un scop malefic. Nici măcar Galadriel nu are control asupra evenimentelor prezentate în oglindă. La fel, forța destinului, așa cum apare ea în roman este atât de mare încât nicio ființă de pe Pământul de mijloc nu are puterea să o oprească.
Cele două turnuri
Titlul face referire la Barad-dur și Orthanc, citadela lui Sauron din Mordor și tărâmul lui Saruman din Isengard. Aceste două turnuri pot fi văzute drept întrupare fizică a unor viziuni ale răului. Sauron exemplifică viziunea răului ca forță esențială care pur și simplu există ca parte a universului. Răul reprezentat de Lordul Întunecat se răspândește fizic peste Mordor și apoi peste întreg Pămîntul de Mijloc. Niciodată Tolkien nu afirmă că Sauron a fost o ființă bună care a căzut de partea răului, el este rău prin însăși natura sa. Pe de altă parte, Saruman reprezintă răul ca rezultat al aroganței și al ambiției care au corupt ființa vrăjitorului ce reprezenta odată binele. Turnurile dublează și ele această natură a răului. Bard-dur a fost întotdeauna un spațiu al răului, fiind construit de Sauron, în timp ce Orthanc a existat cu mult înainte de Saruman și a fost transformat de acesta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu