Frăția inelului
Frodo
În calitate de purtător al
inelului și protagonist al întregului roman, Frodo are un temperament potrivit
pentru a se împotrivi răului. Este curajos, altruist, atent, înțelept și
întotdeauna de-o politețe ieșită din comun. Spre deosebire de hobbiții
provinciali și mulțumiți de viața lor simplă, Frodo este curios în legătură cu
lumea din afara Comitatului și cunoscător al tradițiilor elfilor. După cum
observă toate personajele, de la Bilbo și Gandalf până la Aragorn, Frodo
are ceva special, ce îi deosebește de
membrii rasei sale. Bunătatea, înțelepciunea și caracterul impecabil al lui
Frodo ar putea să-l facă să pară unidimensional dacă nu ar fi atât de des
chinuit de îndoieli și nu ar întâlni obstacole pe care nu crede că le poate
depăși. Frodo nu are puteri supranaturale, nici măcar o putere fizică ieșită
din comun ca Aragorn. Inițial, este atât de slab încât de-abia poate să
părăsească Comitatul, având nevoie de ajutorul fermierului Maggot și apoi de
ajutorul lui Tom Bombadil. Această dimensiune a unui fizic fragil reprezintă o
inversiune față de modelul tipic al eroului epic, puternic și curajos, capabil
să lupte împotriva monștrilor sau a unor zeități malefice. În acest sens, Frodo
este un protagonist de natură creștină, întrucât creștinismul celebrează
puterea umilinței și dezvăluie faptul că forța caracterului e mai importantă
decât forța fizică, iar calea către salvare o reprezintă sacrificiul în fața
unei puteri mai mari. Modul în care Frodo își îndeplinește datoria purtând
inelul și eroismul său, ce constă în a rezista tentației de a folosi inelul
exemplifică tocmai aceste idei. Poate că aspectul care îl diferențiază pe Frodo
cel mai mult de alte personaje este acea tristețe nedefinită pe care o resimte
tot timpul. Spre deosebire de Aragorn sau de Gandalf, Frodo nu posedă niciun
fel de glorie. El primește o sarcină foarte grea, care pentru el devine o
simplă povară, din ce în ce mai grea de-a lungul drumului. În Comitat, Frodo
visează la aventură, în drumul său, dorește să se întoarcă acasă. Din acest
punct de vedere, Frodo este un erou diferit, pentru că marea sa aventură nu-i
pare o aventură, ci o percepe ca pe o datorie, ceva imposibil de îndeplinit.
Frodo nu caută fiorul explorării sau bătălii sau acte de eroism. Tocmai prin
aceasta, dorința lui de a continua să fie purtătorul inelului dezvăluie tipul
de tărie de caracter pe care Tolkien îl consideră important.
Sam
Sam reprezintă o contrapondere
constantă la grandoarea evenimentelor ce au loc în roman. Din anumite puncte de
vedere, înțelepciunea sa populară și devoțiunea extremă față de Frodo pot părea
întrucâtva forțate, însă aceste trăsături îi permit lui Tolkien să păstreze o
mică parte din atmosfera Comitatului de-a lungul romanului, pe măsură ce
personajele se apropie de Mordor. Sam este un hobbit tipic, într-o măsură mai
mare decât Frodo, însă și el manifestă o curiozitate atipică față de lumea din
afara Comitatului. Sam este timid și oarecum inadaptat social, dar se dovedește
curajos în luptă și capabil să ia decizii rapide. Vorbirea să are în permanență
un ton modest și uimit. Autorul alege să vorbească prin intermediului său când
încearcă să redea grația supranaturală a elfilor într-un mod simplu și direct.
Sam reprezintă de asemenea o contrapondere pentru melancolia și fatalismului
Frodo. Când Frodo devine preocupat de povara inelului, el ajunge să se bazeze
pe Sam tot mai mult pentru ajutor. În cele mai lipsite de speranță momente ale
călătoriei, Sam rămână pragmatic și optimist. Dacă datoria lui Frodo este să
ducă inelul, de multe ori, datoria lui Sam devine să-l ducă pe Frodo mai departe.
Gandalf cel gri
Gandalf este un vrăjitor de o
putere și înțelepciune ieșite din comun, însă, la prima vedere, pare un bătrân
care conduce o căruță plină de artificii. Acest amestec de forță supranaturală
și umanitate profundă îl definește pe Gandalf. El se simte la fel de bine la
petrecerea lui Bilbo, dar și în Consiliul lui Elrond și îi consideră prieteni
atât pe Galadriel, venită parcă din altă lume, dar și pe Barliman, hangiul din Bree.
Această calitate îl face pe Gandalf mai simpatic decât elfii, care, de multe
ori, se dovedesc aroganți. Tot această calitate îi oferă și perspective pe care
elfii, mai înțelepți, nu le pot percepe, ca de exemplu momentul în care Gandalf
susține dorința lui Sam, Pippin și Merry să fie incluși în Frăția inelului, pe
motiv că loialitatea lor față de Frodo compensează lipsa de experiență și de
forță. În mod paradoxal, vedem puterea lui Gandalf crescând de-a lungul
primului volum, pe măsură ce el întâlnește obstacole ce îi arată limitele
puterii. Este în permanență testat, de către Saruman, la ușa de intrare în Moria
și pe podul din Kazah-dum. În unele dintre aceste momente, Gandalf răspunde cu
puteri magice, dar în altele triumful său vine într-o manieră modestă, umană.
De exemplu, după multe încercări de a deschide ușa din Moria, Gandalf înțelege
că răspunsul este o ghicitoare foarte simplă. Atunci când nu mai știe pe ce drum
s-o apuce în tunelele din Moria, își aprinde pipa și fumează. După cum vedem
mai târziu, în al doilea volum, Gandalf se va întoarce supraviețuind bătăliei
cu îngrozitorul Balrog și devenind astfel mai puternic. Oricum, chiar și la
apogeul puterilor sale, Gandalf își păstrează umanitatea.
Aragorn
Ca și Gandalf, Aragorn ascunde o
putere și o măreție uimitoare, deghizate sub aspectul unui exterior umil. La
început, îl întâlnim pe Aragorn ca Pas Mare, un rătăcitor laconic și
înspăimântător oarecum în aspect. Pe măsură ce acțiunea evoluează, îl vedem
transformându-se în regele ce trebuie să
devină. El dezvăluie un curaj, o bunătate și o înțelepciune asemănătoare cu ale
lui Gandalf. Însă, în anumite momente, Aragorn pare oarecum vulnerabil.
Întrebat de ce nu oferă nicio dovadă a identității sale de către hobbiți, unul
dintre răspunsurile sale este că dorește ca hobiții să îl considere prieten
înainte de a ști care este moștenirea sa. O astfel de mărturisire reprezintă
revelația unei trăsături oarecum neașteptate la un personaj ce altfel ar putea
părea sigur pe el și impenetrabil.
Cele două turnuri
Frodo
Asemenea celorlalți hobbiți din roman,
Frodo nu este născut erou, ci un personaj obligat să devină erou. Comparativ cu
alți eroi (neînfricatului Gimli, clarvăzătorul Legolas sau nobilul Théoden) Frodo
apare aproape absurd de necalificat pentru rolul central pe care-l
îndeplinește. Niciodată nu îl vedem acționând cu un curaj nebun. Pe de altă
parte, curajul lui Frodo pare aproape involuntar: acțiunea sa de a își pune
inelul când se teme că a fost văzut în Mordor e un act impulsiv, dictat parcă
de o altă forță. Ultima imagine a lui Frodo din Cele două turnuri, paralizat și lipsit de puteri e demnă de milă și
foarte departe de modelul eroic. Mai mult, Frodo posedă o tendință de a se
încrede în alții, care, deși reprezintă un sentiment nobil, îi aduce necazuri
în întâlnirea cu Gollum. Frodo își dă silința să îi demonstreze lui Gollum că hobiții
sunt stăpâni de încredere doar pentru a fi trădat mai târziu atunci când Gollum
îi conduce pe el și pe Sam în bârlogul lui Shelob. Frodo este incapabil să
intimideze pentru a fi puternic, dar din acest motiv e mai aproape de cititor.
În ciuda lipsei eroismul lui sau poate tocmai din acest motiv, Frodo este
apreciat de cei care îl cunosc îndeaproape. Cel mai apropiat prieten al său
este servitorul său, Sam, pe care Frodo niciodată nu tratează ca pe un servitor,
întotdeauna adresându-i-se ca unui egal. Sam este dedicat stăpînului său. Chiar
și Gollum dezvăluie o trăire ce pare a fi afecțiune autentică pentru Frodo.
Atunci când Sam îl bănuiește că s-ar fi furișat pe lângă Frodo atunci când
acesta doarme, de fapt Gollum îl privește cu un fel de admirație pe acesta.
Frodo este un personaj ale cărui eșecuri pot fi ale omului obișnuit și a cărui
bunătate îl transformă într-un personaj plăcut.
Sam
Deși în primele părți ale
romanului Sam ar putea părea un personaj lipsit de profunzime, din punct de
vedere psihologic, el este unul dintre cele mai interesante și mai complexe
personaje din roman. El este pragmatic și dominat de bunul simț, îi plac berea
și mâncarea și este inteligent, dar oarecum uituc. De-a lungul celui de-al
doilea volum, Sam se schimbă mai mult decât alte personaje. Inițial, nu pare a
fi capabil de gândire independentă. Prin referirea constantă la Frodo ca
stăpânul său, cititorii sunt determinați să considere că Sam suferă de un simț
al inferiorității. Totuși, Frodo niciodată nu se poartă ca un stăpân, însă, cu
toate acestea, Sam se prezintă ca servindu-l pe Frodo. Până la urmă, Sam nu va
mai fi servitor. La sfârșitul volumului, când Frodo este paralizat și incapabil
să vorbească, Sam este obligat să-și afirme propria putere și să-și asume rolul
de purtător al inelului. Astfel, el devine propriul său stăpân și ajunge să
simbolizeze potențialul de eroism ce poate să existe în absolut orice om.
Gandalf
Gandalf reprezintă forța supremă
a binelui în roman, un oponent egal pentru Saruman și Sauron. Cu bunătatea și
puterea sa, el poate reprezenta un simbol cvasireligios pe alocuri. De asemenea,
reînvierea din al doilea volum și amplificarea puterilor în urma acestei resurecții
îl aproprie de o figură christică. Pe de altă parte, el își păstrează
legăturile umane cu toate personajele, dovedind respect chiar și pentru aceia
lipsiți de importanță. Există și situații în care Gandalf apelează la ajutorul
uman de care chiar are nevoie, că atunci când îi cere lui Théoden calul Shadowfax.
Astfel, Gandalf este apropiat de cititor, căruia i se permite să se identifice
cu personajul într-o oarecare măsură.
Merry și Pippin
Peregrin și Merry reprezintă
întreaga rasa a hobbiților în prima parte a volumului al doilea, întrucât Frodo
și Sam nu apar în această parte a povestirii. Pippin este un hobbit tipic, prin
bunătatea, umilința și amestecul de temeri și defecte. Este mai inteligent și
perspicace decât curajos, ca de exemplu atunci când reușește să scape de Orci
nu luptând, ci și profitând de un cuțit ce cade lângă mâinile sale legate.
Chiar dacă nu este un erou tipic de aventură, dă dovadă de fermitate și istețime,
trăsături ce-l fac un membru important al Frăției inelului. El dă dovadă de o
generozitate ieșită din comun atunci când îi împrumută pipa lui Gimli pentru
a-l face pe acesta să se simtă bine. El dovedește în repetate rânduri că pune o
foarte mare importanță pe relațiile și prieteniile sale, în special pe cea cu Merry,
un moment în care dovedește acest lucru fiind prizonieratul. Merry și Pippin,
prin felul lor de-a fi obișnuit ne ajută să ne identificăm cu misiunea lor și
astfel cititorul se poate pune în locul acestora, intrând în lumea din roman.
Gollum
Gollum se deosebește de
personajele negative ce populează lumea romanului prin psihologia sa atipică.
Este capabil să vorbească și foarte dispus să-și împărtășească gândurile cu
oricine dorește să le audă, uneori vorbind cu voce tare și atunci când este
singur. Astfel, Gollum este mai mult decât un simplu monstru. Pe de altă parte,
nu este nici un reprezentant al răului absolut pentru că nu are măreția lui Sauron
sau Saruman, nici măcar pe cea a lui Limbă de Vierme. Nu ne putem imagina
niciunul dintre aceste personaje bălăcindu-se în căutarea peștelui. Cu toate că
se comportă ca un servitor, e greu de crezut că el îl urmează pe Frodo doar
pentru a-i câștiga încrederea. Mai degrabă, această servitute pare a fi starea
naturală a lui Gollum, cel puțin starea naturala determinată de lungi ani în
care a posedat inelul. Moralitatea lui Gollum este aproape imposibil de ghicit
pe parcursul romanului. Dacă alte personaje sunt în totalitate bune sau rele,
el se comportă ca și cum ar fi de partea binelui, dar la fel de bine poate fi
și trădător. Până la sfârșitul romanului, nu există nicio certitudine. Una
dintre ciudățeniile sale este atașamentul față de Frodo. Pe de o parte, el îl conduce
pe Frodo către o moarte probabilă și nu este prieten adevărat. Dar, totuși,
există o serie de surprinzătoare dovezi de afecțiune chiar și sub falsitatea la
care Gollum apelează pentru a câștiga încrederea lui Frodo. În momentele de
reală afecțiune, identitatea pierdută a lui Smeagol pare a ieși la suprafață,
poate ca răspuns la identificarea sa cu Frodo.
Întoarcerea regelui
Frodo
În ultimul volum, Frodo nu mai
este cel ce conduce în acțiunea, ci ajunge să fie condus de alții și de
circumstanțe. După ce misiunea este îndeplinită și inelul distrus, Frodo se
întoarce acasă, însă acolo nu-și mai poate găsi locul. După cum îi spune și lui
Sam, el se simte rănit pentru că toate experiențele de după Muntele Osândei îi par
irelevante. Mai mult, el se simte rănit pentru că a dus la capăt o grea
încercare în care scopul era negativ, să distrugă ceva. Astfel rămâne
adevăratul erou al acțiunii pentru că a reușit să îndeplinească o sarcină
imposibil de realizat pentru alții. Din cauza pierderii propriei vigori și
identități, la sfârșitul romanului, Frodo alege să-și părăsească prietenii și
viața și să plece cu elfii înspre Vest.
Sam
Pe de altă parte, Sam se schimbă,
devenind el însuși un erou. El îl salvează pe Frodo atunci când este luat
prizonier de orci. Până și în această acțiune salvatoare, Sam își lasă amprenta
personalității, întrucât acțiunile sale sunt în permanență dublate de
comentariul pe care îl face în minte. El oferă un model al eroului al cărui
eroism nu stă în impuls și în alegerea conștientă de a face fapte eroice, fiind
astfel un eroism de esență comică. Tot acest eroism este dublat de un
devotament autentic față de Frodo, care motivează întreg comportamentul
hobbitului.
Gandalf își dovedește la începutul ultimului volum umanitatea,
luându-l pe Pippin cu el în Minas Tirit
și fiind în același timp răbdător, dar și exigent cu Pippin, pentru că
întotdeauna își face timp să-l asculte pe hobbit și ia în seamă percepția lui Pippin
asupra evenimentelor. În permanență, atenția lui Gandalf se împarte între
aspectele generale, ca de exemplu viitorul Pământului de mijloc și nevoile
personale imediate ale celor din jurul său. Ca și Frodo, Gandalf se distinge de
Sauron prin faptul că nu percepe viața sau destinul ca fiind fixe. Astfel, el
încearcă să vadă potențialul de bine existent în fiecare individ și până în
ultima clipă speră că oricine poate alege calea binelui.
Aragorn este personajul central în titlul celui de-al treilea volum,
Întoarcerea regelui. Când apare
pentru prima dată în Frăția inelului,
Aragorn este un mercenar, un personaj misterios din nord. Pe parcurs, aflăm că
Pas Mare este de fapt Aragorn, moștenitorului lui Isildur, ultimul rege al
oamenilor. Pentru hobbiți, Pas Mare pare oarecum înspăimântător însă, în
același timp, nobil. Pe măsură ce timpul trece, el începe să se refere la el
însuși drept Aragorn și să-și concentreze atenția asupra redobândirii tronului.
În ultimele cărți, personajul nu se mai dezvăluie prin conversații, ci prin
acțiunile pe care le face. El devine opusul hobbiților, pentru că nu-și mai
caută identitatea, ci o dezvăluie prin acțiunile sale simbolice. El este un
vindecător și un rege în adevăratul sens al cuvântului, prin solemnitatea și
noblețea atitudinilor și acțiunilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu