Surse de inspirație ale basmului "Frumoasa din pădurea adormită"

1. Saga Völsunga, un text în proză din Islanda secolului 13 care relatează originea și declinul clanului Völsung.

2. Cea mai veche variantă a basmului Frumoasa din pădurea adormită apare în tradiția orală aproximativ în anii 1300 în povestea lui Troylus și Zeelandine. În această poveste, o zeitate nemulțumită aruncă un blestem asupra tinerei prințese Zeelandine, care o face să cadă într-un somn adânc. Mulți ani mai târziu prințul Troylus o găsește pe prințesă, se îndrăgostește de ea și o violează în timp ce doarme. Drept rezultat ea are un copil. În 1528, aceeași poveste apare publicată în Paris într-o carte de povești de dragoste intitulată Perceforest.

3. Versiunea italiană apare în 1636, când Gianbatista Basile, un nobil, publică Pentameronul, o colecție de povestiri populare și basme care include un text intitulat Soare, Luna și Talia. În această povestire, tatăl este cel care află de blestemul căzut asupra fiicei lui, de a cădea într-un somn adânc și cere ajutorul unor bărbați înțelepți. Aceștia prevăd că fata se va înțepa în timp ce toarce in. Tatăl interzice inul, ca s-o protejeze. Însă într-o zi, privid pe geam, Talia vede o bătrână care toarce. Încântată de fusul care se învârte și curioasă, se apropie de femeie și atinge inul, înțepându-se imediat. Instantaneu, ea cade într-un somn adânc. Tatăl, devastat de pierderea ei, o duce la țară și o lasă singură până este descoperită de prinț. Prințul de fapt este un rege căsătorit și se îndrăgostește de ea când o găsește adormită. După ce profită de ea în somn, se întoarce la soția sa. Talia rămâne însărcinată și dă naștere în somn gemenilor numiți Soare și Luna. Unul dintre copiii scoate așchia din deget, încercând să sugă, și astfel Talia se trezește. Atunci când regina află despre ea și despre gemeni, ordonă moartea copiilor. Ea trimite un mesaj Taliei ca venind din partea regelui, în care îi cere să îi trimită copiii. Îi ordonă bucătarului să-i ucidă și să-i gătească, însă acesta îi înlocuiește cu niște miei și duce copiii acasă. Regina ordonă moartea Taliei, însă regele ajunge la timp și o salvează pe aceasta, aruncând-o în foc pe regină.

4. Versiunea franceză Frumoasa din pădurea adormită apare în 1697 într-o colecție de basme publicate de Charles Perrault. În versiunea aceasta, prințesa apare alături de ambii părinți, regele și regina. De asemenea, după ce ea cade în somnul de 100 de ani, nu e abandonată, ci lăsată alături de întreaga curte regală și alături de părinți, care adorm împreună cu ea. Prințul o trezește atunci când îngenunchează în fața ei, fapt ce reprezintă o schimbare majoră față de variantele anterioare, mult mai violente. Cei doi se îndrăgostesc și au o fiică pe nume Aurora și un fiu pe nume Zi. Cu toate că în această variantă a poveștii prințul se căsătorește cu Frumoasa din pădurea adormită, el își lasă familia împreună cu mama sa, o femelă căpcăun cu tendințe canibale atunci când este chemat la luptă. Regina dorește să își mănânce nepoții și apoi nora, însă ei sunt salvați de către bucătar. La final, regele o prinde pe mama lui în momentul în care încearcă să-i ucidă familia și astfel o condamnă la moarte. Deși Perrault renunță la ideea de viol, basmul conține însă încă tema canibalismului, considerată ulterior prea întunecată pentru un basm pentru copii.

5. Versiunea germană este publicată în 1812 de către frații Grimm. Ei renunță cu totul și la motivul canibalismului și adaugă sărutul din momentul întâlnirii între prințesă și prinț. Astfel comportamentul personajelor este adus în epoca romantică în care trăiau frații Grimm.

Frumoasa din pădurea adormită

Aș fi vrut să postez doar linkul către textul basmului, dar cred că e potrivit să adaug și o explicație. Basmul, așa cum se găsește el pe majoritatea siteurilor, este o prelucrare după desenul animat al lui Walt Disney. Am găsit până la urmă un link către traducerea textului fraților Grimm, http://www.povesti-pentru-copii.com/fratii-grimm/frumoasa-adormita.html. Acesta e varianta pe care o vom analiza la al treilea Atelier de lectură. Vom discuta basmul la nivel antropologic și psihologic și vom compara versiunea aceasta cu versiunile ulterioare, a lui Disney și cea din Maleficent. Astăzi, textul este perceput drept un simplu basm  pentru copii, dar nu a fost întotdeauna astfel. În narațiune încă se ascund simbolurile din timpul Evului Mediu, când au apărut primele variante. În zilele următoare, voi posta câteva informații despre istoricul basmului și despre simbolistica lui. Lectură plăcută și vă aștept miercuri, în 1 aprilie 2015, la 17.30, la Habitus.

A doua întâlnire

Miercuri, 18.03.2015, ne-am întâlnit la al doilea Atelier de lectură, în formulă extinsă. M-am bucurat să văd chipuri cunoscute, pe care nu le mai văzusem de mult. Mai mult m-a bucurat entuziasmul discuțiilor și implicarea tuturor participanților. Am povestit despre Stăpânul inelelor, carte și film. Cartea fusese citită de câțiva dintre participanți, dar toți văzuseră filmul. Discuțiile au decurs natural și am avut sentimentul că din fiecare întrebare pe care o pregătisem eu, mai luau naștere 3-4, ca în poveștile cu balauri. Dar în contextul acesta, balaurul era unul pozitiv. 

Fiindcă am remarcat că e benefic să se discute în permanență un text scris și un film, voi adăuga câteva titluri de filme în lista bibliografică. Oricum, pentru următoarea întâlnire, sunt programate basmul Frumoasa din pădurea adormită, desenul animat al lui Walt Disney inspirat din acest basm și filmul Maleficent. Sincer, de-abia aștept. Îmi doresc să moderez o discuție despre basme de când, acum câțiva ani, am depășit puțin limitele programei școlare, la o clasă de a XI-a și am încercat o interpretare antropologică și psihanalitică a basmelor. Vom încerca să facem ceva asemănător, având însă în plus filmele și materialele pe care le voi posta pe blog în zilele următoare. 

Vă aștept deci la următorul Atelier de lectură, în data de 1 aprilie, 2015, la 17.30, tot la Habitus, ca să încercăm să despicăm firul basmelor în oricâte bucăți vreți.

Stăpânul inelelor. Teme, motive și simboluri

Teme

Puterea care corupe

Mare parte din puterea lui Sauron este în strânsă în Inel și oricine deține inelul are acces la o parte din acea putere. Niciodată nu se clarifică întreaga natură a puterii Inelului, dar cititorul e lăsat să creadă că ea este nelimitată și că poate să corupă pe absolut oricine. Indiferent de intențiile inițiale ale celui care îl poartă, Inelul ajunge întotdeauna să îl transforme în ceva malefic. Printre cei influențați sunt Călăreții Negri, Gollum și Boromir. Pentru majoritatea, puterea oferită de Inel depășește rațiunea. Inelul reprezintă cea mai mare tentație din Pământul de Mijloc și din această cauză este și cea mai puternică amenințare.

Declinul inevitabil

Pământul de Mijloc este prezentat ca o lume aflată în pragul unei transformări. După ce se încheie evenimentele din roman și evul elfilor, începe evul oamenilor. Mare parte a poveștii face apologia epocii elfilor. Atât ei, cât și tărâmurile lor au o frumusețe și o grație inegalabile. Cu toate că elfii sunt nemuritori, distrugerea inelului slăbește puterea celor trei inele ale elfilor, obligându-i să părăsească Pământul de Mijloc. De-a lungul romanului, Tolkien creează senzația că aventurile inelului reprezintă ultima izbucnire magică a lumii și că în lumea ce va urma, astfel de evenimente sunt imposibile. Chiar și capitolele despre hobbiți și despre Comitat creează sentimentul că suntem martorii a ceva bun și pur care nu mai este prezent în lumea noastră. Hobbiții se îndepărtează de oameni după evenimentele din Stăpânul inelelor și îi evită.

Puterea mitului

Sentimentul grandorii pierdute și al transcendenței ce domină romanul sunt în strânsă legătură cu modalitatea în care acesta este scris. Maniera aleasă de Tolkien este cea mitică și una dintre convențiile mitului este că descrie un trecut mai glorios decât prezentul. Același sentiment al pierderii este prezent și în miturile grecești, de exemplu prin faptul că, în lumea acestora, oameni și zei se întâlnesc adeseori. Lumea lui Tolkien se află undeva între mitologie și ficțiune, între un trecut ce mai e prezent doar în cântece și prezentul contemporan cititorului. Acest sentiment al vechimii este în permanență adus la viață în cântece, poeme și inscripții gravate. Poveștile, miturile și legendele relatate de personaje, indiferent dacă sunt elfi, oameni sau gnomi, le definesc. În cazul lui Aragorn, această mitologie nu explică doar de unde vine el, ci și înspre ce se îndreaptă. Personajele duc trecutul cu ele și sunt adeseori puse în situația de a-l prezenta într-o aură idealizată. Elementul de originalitate al lui Tolkien este ca aceste mituri create de el păstrează toată rezonanța metaforică și simplitatea simbolică, dar în același timp, în lumea sa, sunt reale. Acest sentiment al realității din interiorul romanului este transferat apoi și celor mai obișnuite întâmplări din Pământul de Mijloc, determinând cititorul să perceapă întreaga construcție ca fiind una reală.

Motive

Cântecele

Textul este înțesat de cântece ale personajelor, iar acestea sunt redate integral, fiind inclus fiecare vers și fiecare refren. Există mai multe scopuri în folosirea cântecelor. Ele stabilesc o legătură între acțiunea din roman și un trecut îndepărtat de natură mitică sau folclorică. De asemenea, prin referințe explicite, cititorul percepe evenimentele relatate în roman drept sursă pentru alte cântece și mituri. Accentul pus pe cuvântul spus evidențiază în același timp aspectul inovativ de nivel lingvistic al romanului, mai exact toate numele, creaturile și stările pe care Tolkien le creează în interiorul acestei lumi. Un aspect ieșit din comun este faptul că numele folosite de Tolkien, cu toate că nu fac apel la cuvinte familiare, reușesc să transpună natura a ceea ce descriu, de exemplu delicatețea lui Galadriel sau răutatea unui Balrog.

Drumul

La începutul romanului, Frodo își amintește de cuvintele lui Bilbo care îi povestea despre frumusețea și magia drumului, ce te duce în locuri necunoscute. Ideea drumului perceput ca un râu ce duce călătorii în locuri necunoscute sugerează modalitatea narativă prin care Tolkien asigură dinamica acțiunii: păstrându-și personajele în mișcare. Motivul drumului este caracteristic unor texte epice din care Stăpânul inelelor se inspiră, ca de exemplu Odiseea sau Beowulf și rămâne o trăsătură principală a tuturor textelor ce sunt marcate de căutare. Drumul scoate hobbiții din Comitat și îi duce în necunoscut, unde vor fi ca toți eroii epici, testați. Drumul îi expune unor pericole inimaginabile, dar, în același timp, unor frumuseți uimitoare. Pe drum îi întâlnesc pe Călăreții Negri, dar tot drumul îi duce în Rivendell. Drumul este atât un mijloc fizic de călătorie, cât și un mijloc narativ de a avansa cu acțiunea și subliniază faptul că nimic nu rămâne pe loc în universul lui Tolkien, totul fiind în continuă mișcare. În mod semnificativ, primii elfi pe care hobbiții îi întâlnesc sunt pe drum și se îndreaptă înspre mare pentru a părăsi Pământul de Mijloc. Drumul devine astfel un dublu al timpului, fiindcă ambele obligă orice ființă vie să se schimbe și să devină altceva.

Profeția

Profeția, ca și cântecele în care este de obicei conținută are rolul de a stabili o legătură între prezent și trecut și mai departe o legătură cu viitorul. Ca și drumul, profețiile au rolul de a ajuta acțiunea să evolueze, stabilind țeluri înspre care se îndreaptă acțiunea. Aceste țeluri sunt cruciale pentru construirea sentimentului de suspans și anticipație pe care Tolkien este capabil să îl mențină pe parcursul a mai mult de 1000 de pagini în toată trilogia. Utilizând motivul profeției, Tolkien se inspiră din tradiția miturilor, ale căror personaje îndeplinesc profeții făcute cu mult timp înaintea nașterii lor. De asemenea, motivul profeției evidențiază importanța destinului în lumea creată de Tolkien. Tot ce se petrece în acest univers se petrece cu un motiv, chiar dacă acesta nu este clar de la bun început. Gandalf, de exemplu, invocă destinul atunci când explică de ce Bilbo este cel care găsește Inelul. De asemenea, tot destinul este o motivație pentru care Gandalf îl cruță pe Gollum, întrucât vrăjitorul bănuiește că acesta ar putea să mai îndeplinească un rol în istoria Inelului. Prezența unei asemenea logici este singurul semn pe care autorul îl dă referitor la o putere superioară ce controlează evenimentele din Pământul de Mijloc.

Decăderea civilizației

Lumea pe care o văd membrii Frăției Inelului în timpul drumurilor lor nu este una fericită. Oriunde merg, ei găsesc dovezi că lumea civilizată a căzut dintr-o stare nobilă în degradare. Atât Isengard cât și Gondor sunt descrise ca locuri odată frumoase, pline de grădini înflorite, care s-au deteriorat și au devenit terenuri sterpe. Nu doar peisajul este afectat de dezintegrare. Idealurile morale și nobile dispar și ele. Normele de ospitalitate față de străini sunt abandonate din cauza pericolelor pe care le ridică epoca modernă.

Datoria

Când Aragorn și grupul său ajung în  Isengard și se apropie de turnul Orthanc, sunt surprinși să-i găsească pe Merry și pe Pippin fumând și relaxându-se. Această scenă dezvăluie adevărata natură a hobbiților, ființe simple care iubesc viața și nu își găsesc locul în dificultățile și lupta pe care o presupune misiunea Frăției Inelului. În mod clar, ei ar prefera să se afle în altă parte. Acest lucru însă nu-i face pe hobbiți să pară inferiori sau incapabili să-și îndeplinească sarcina și nu diminuează respectul cititorului pentru ei. Dimpotrivă, scena are rolul de a evidenția cât de mult trebuie să se schimbe hobbiții pentru a-și îndeplini misiunea. Uneori și Frodo are nevoie de pauze în timpul călătoriei, dar doar pentru că este extenuat, nu pentru că vrea să piardă vremea. Dorința lui de a-și atinge scopul devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce se apropie de destinație. Oricât de relaxați ar fi hobiții în mod natural, misiunea care le este în de încredințată dă naștere unei hotărâri de neoprit în ei și niciodată nu-i vedem punând la îndoială necesitatea îndeplinirii datoriei.

Lumea naturală

Natura nu reprezintă doar un fundal al acțiunii. Starea ei reflectă fidel starea lumii, dezvăluind criza ce precede războiul inelului. În acest sens, Tolkien preia idei din poezia romantică, în principal ideea că lumea exterioară reflectă starea interioară a omului. De exemplu, în Isengard peisajul este corupt, așa cum este și cel care-l stăpânește, Saruman. Natura devine un barometru moral care măsoară răul și binele din Pământul de Mijloc și prin aceasta devine o forță morală ea însăși. Realizarea complexității acestei forțe se face cel mai bine în scena în care Enții pornesc la război împotriva lui Saruman.

Suspiciunea

Multe dintre personajele sunt măcinate de neîncredere față de ceilalți, chiar și față de cei pe care-i cunosc bine. Al doilea volum debutează cu moartea lui Boromir, un aliat ce devine trădător, al cărui exemplu amintește membrilor Frăției Inelului că până și jurămintele de solidaritate nu pot garanta încrederea. Această atmosferă de suspiciune bântuie întregul roman. Este evident că toată această suspiciune vine din activitățile lui Sauron. Astfel se întrevede speranța că în cazul înfrângerii sale, lumea va redeveni încrezătoare. Este deci crucial ca membrii Frăției Inelului să continue să aibă încredere unul în celălalt în ciuda trădării lui Boromir.

Simboluri

Inelele Puterii reprezintă atât o putere lipsită de orice limită, dar și pericolele și responsabilitățile celor care le poartă. Unul conferă o putere inimaginabilă, dar, în același timp, pune o imensă presiune asupra celui care-l poartă și până la urmă îl corupe. Singurele care sunt diferite sunt cele trei inele elfice, a căror putere este sinonimă cu a învăța și a construi. De exemplu, inelul lui Galadriel conferă puterea de a vedea în necunoscut pe care ea o folosește în scopuri pozitive. Abilitatea ei de a-și folosi inelul în scopuri pozitive vine din autocontrol, același autocontrol pe care îl demonstrează atunci când refuză să ia Unul de la Frodo.

Sabia lui Elendil

Sabia distrusă în timpul primei lupte împotriva lui Sauron este păstrată de către elfi ca o moștenire a regatului oamenilor. Aragorn este cel care primește sabia și duce fragmentele ei cu el tot timpul. Când Aragorn reconstruiește sabia în Rivendell și o redenumește Anduil, ea devine un simbol al măreției lui Aragorn și un semn ca acesta este pregătit să-și ceară dreptul din naștere ca rege al Gondorului. De fapt, sabia oferă o imagine în oglindă a lui Aragon, întrucât la început ambii sunt doar fragmente a ceea ce ar putea reprezenta, pentru ca apoi să devină simboluri ale puterii și măreției.

Oglinda lui Galadriel este un simbol al ambiguității cunoașterii și al dificultății înțelegerii destinului. Privind în oglindă, cel care se uită poate vedea evenimente și locuri care au fost, care sunt sau care ar putea fi și niciodată nu știe ce a văzut cu exactitate. E imposibil să scapi de acele imagini pe care le vezi și e imposibil să influențezi imaginile. Singurul aspect important referitor la cunoaștere pe care îl dezvăluie oglinda este ceea ce privitorul alege să facă cu acea cunoaștere: dacă o va folosi în mod responsabil sau într-un scop malefic. Nici măcar Galadriel nu are control asupra evenimentelor prezentate în oglindă. La fel, forța destinului, așa cum apare ea în roman este atât de mare încât nicio ființă de pe Pământul de mijloc nu are puterea să o oprească.

Cele două turnuri

Titlul face referire la Barad-dur și Orthanc, citadela lui Sauron din Mordor și tărâmul lui Saruman din Isengard. Aceste două turnuri pot fi văzute drept întrupare fizică a unor viziuni ale răului. Sauron exemplifică viziunea răului ca forță esențială care pur și simplu există ca parte a universului. Răul reprezentat de Lordul Întunecat se răspândește fizic peste Mordor și apoi peste întreg Pămîntul de Mijloc. Niciodată Tolkien nu afirmă că Sauron a fost o ființă bună care a căzut de partea răului, el este rău prin însăși natura sa. Pe de altă parte, Saruman reprezintă răul ca rezultat al aroganței și al ambiției care au corupt ființa vrăjitorului ce reprezenta odată binele. Turnurile dublează și ele această natură a răului. Bard-dur a fost întotdeauna un spațiu al răului, fiind construit de Sauron, în timp ce Orthanc a existat cu mult înainte de Saruman și a fost transformat de acesta.

Stăpânul inelelor. Personajele

Frăția inelului

Frodo

În calitate de purtător al inelului și protagonist al întregului roman, Frodo are un temperament potrivit pentru a se împotrivi răului. Este curajos, altruist, atent, înțelept și întotdeauna de-o politețe ieșită din comun. Spre deosebire de hobbiții provinciali și mulțumiți de viața lor simplă, Frodo este curios în legătură cu lumea din afara Comitatului și cunoscător al tradițiilor elfilor. După cum observă toate personajele, de la Bilbo și Gandalf până la Aragorn, Frodo are  ceva special, ce îi deosebește de membrii rasei sale. Bunătatea, înțelepciunea și caracterul impecabil al lui Frodo ar putea să-l facă să pară unidimensional dacă nu ar fi atât de des chinuit de îndoieli și nu ar întâlni obstacole pe care nu crede că le poate depăși. Frodo nu are puteri supranaturale, nici măcar o putere fizică ieșită din comun ca Aragorn. Inițial, este atât de slab încât de-abia poate să părăsească Comitatul, având nevoie de ajutorul fermierului Maggot și apoi de ajutorul lui Tom Bombadil. Această dimensiune a unui fizic fragil reprezintă o inversiune față de modelul tipic al eroului epic, puternic și curajos, capabil să lupte împotriva monștrilor sau a unor zeități malefice. În acest sens, Frodo este un protagonist de natură creștină, întrucât creștinismul celebrează puterea umilinței și dezvăluie faptul că forța caracterului e mai importantă decât forța fizică, iar calea către salvare o reprezintă sacrificiul în fața unei puteri mai mari. Modul în care Frodo își îndeplinește datoria purtând inelul și eroismul său, ce constă în a rezista tentației de a folosi inelul exemplifică tocmai aceste idei. Poate că aspectul care îl diferențiază pe Frodo cel mai mult de alte personaje este acea tristețe nedefinită pe care o resimte tot timpul. Spre deosebire de Aragorn sau de Gandalf, Frodo nu posedă niciun fel de glorie. El primește o sarcină foarte grea, care pentru el devine o simplă povară, din ce în ce mai grea de-a lungul drumului. În Comitat, Frodo visează la aventură, în drumul său, dorește să se întoarcă acasă. Din acest punct de vedere, Frodo este un erou diferit, pentru că marea sa aventură nu-i pare o aventură, ci o percepe ca pe o datorie, ceva imposibil de îndeplinit. Frodo nu caută fiorul explorării sau bătălii sau acte de eroism. Tocmai prin aceasta, dorința lui de a continua să fie purtătorul inelului dezvăluie tipul de tărie de caracter pe care Tolkien îl consideră important.

Sam

Sam reprezintă o contrapondere constantă la grandoarea evenimentelor ce au loc în roman. Din anumite puncte de vedere, înțelepciunea sa populară și devoțiunea extremă față de Frodo pot părea întrucâtva forțate, însă aceste trăsături îi permit lui Tolkien să păstreze o mică parte din atmosfera Comitatului de-a lungul romanului, pe măsură ce personajele se apropie de Mordor. Sam este un hobbit tipic, într-o măsură mai mare decât Frodo, însă și el manifestă o curiozitate atipică față de lumea din afara Comitatului. Sam este timid și oarecum inadaptat social, dar se dovedește curajos în luptă și capabil să ia decizii rapide. Vorbirea să are în permanență un ton modest și uimit. Autorul alege să vorbească prin intermediului său când încearcă să redea grația supranaturală a elfilor într-un mod simplu și direct. Sam reprezintă de asemenea o contrapondere pentru melancolia și fatalismului Frodo. Când Frodo devine preocupat de povara inelului, el ajunge să se bazeze pe Sam tot mai mult pentru ajutor. În cele mai lipsite de speranță momente ale călătoriei, Sam rămână pragmatic și optimist. Dacă datoria lui Frodo este să ducă inelul, de multe ori, datoria lui Sam devine să-l ducă pe Frodo mai departe.

Gandalf cel gri

Gandalf este un vrăjitor de o putere și înțelepciune ieșite din comun, însă, la prima vedere, pare un bătrân care conduce o căruță plină de artificii. Acest amestec de forță supranaturală și umanitate profundă îl definește pe Gandalf. El se simte la fel de bine la petrecerea lui Bilbo, dar și în Consiliul lui Elrond și îi consideră prieteni atât pe Galadriel, venită parcă din altă lume, dar și pe Barliman, hangiul din Bree. Această calitate îl face pe Gandalf mai simpatic decât elfii, care, de multe ori, se dovedesc aroganți. Tot această calitate îi oferă și perspective pe care elfii, mai înțelepți, nu le pot percepe, ca de exemplu momentul în care Gandalf susține dorința lui Sam, Pippin și Merry să fie incluși în Frăția inelului, pe motiv că loialitatea lor față de Frodo compensează lipsa de experiență și de forță. În mod paradoxal, vedem puterea lui Gandalf crescând de-a lungul primului volum, pe măsură ce el întâlnește obstacole ce îi arată limitele puterii. Este în permanență testat, de către Saruman, la ușa de intrare în Moria și pe podul din Kazah-dum. În unele dintre aceste momente, Gandalf răspunde cu puteri magice, dar în altele triumful său vine într-o manieră modestă, umană. De exemplu, după multe încercări de a deschide ușa din Moria, Gandalf înțelege că răspunsul este o ghicitoare foarte simplă. Atunci când nu mai știe pe ce drum s-o apuce în tunelele din Moria, își aprinde pipa și fumează. După cum vedem mai târziu, în al doilea volum, Gandalf se va întoarce supraviețuind bătăliei cu îngrozitorul Balrog și devenind astfel mai puternic. Oricum, chiar și la apogeul puterilor sale, Gandalf își păstrează umanitatea.

 Aragorn

Ca și Gandalf, Aragorn ascunde o putere și o măreție uimitoare, deghizate sub aspectul unui exterior umil. La început, îl întâlnim pe Aragorn ca Pas Mare, un rătăcitor laconic și înspăimântător oarecum în aspect. Pe măsură ce acțiunea evoluează, îl vedem transformându-se  în regele ce trebuie să devină. El dezvăluie un curaj, o bunătate și o înțelepciune asemănătoare cu ale lui Gandalf. Însă, în anumite momente, Aragorn pare oarecum vulnerabil. Întrebat de ce nu oferă nicio dovadă a identității sale de către hobbiți, unul dintre răspunsurile sale este că dorește ca hobiții să îl considere prieten înainte de a ști care este moștenirea sa. O astfel de mărturisire reprezintă revelația unei trăsături oarecum neașteptate la un personaj ce altfel ar putea părea sigur pe el și impenetrabil.

Cele două turnuri

Frodo

Asemenea celorlalți hobbiți din roman, Frodo nu este născut erou, ci un personaj obligat să devină erou. Comparativ cu alți eroi (neînfricatului Gimli, clarvăzătorul Legolas sau nobilul Théoden) Frodo apare aproape absurd de necalificat pentru rolul central pe care-l îndeplinește. Niciodată nu îl vedem acționând cu un curaj nebun. Pe de altă parte, curajul lui Frodo pare aproape involuntar: acțiunea sa de a își pune inelul când se teme că a fost văzut în Mordor e un act impulsiv, dictat parcă de o altă forță. Ultima imagine a lui Frodo din Cele două turnuri, paralizat și lipsit de puteri e demnă de milă și foarte departe de modelul eroic. Mai mult, Frodo posedă o tendință de a se încrede în alții, care, deși reprezintă un sentiment nobil, îi aduce necazuri în întâlnirea cu Gollum. Frodo își dă silința să îi demonstreze lui Gollum că hobiții sunt stăpâni de încredere doar pentru a fi trădat mai târziu atunci când Gollum îi conduce pe el și pe Sam în bârlogul lui Shelob. Frodo este incapabil să intimideze pentru a fi puternic, dar din acest motiv e mai aproape de cititor. În ciuda lipsei eroismul lui sau poate tocmai din acest motiv, Frodo este apreciat de cei care îl cunosc îndeaproape. Cel mai apropiat prieten al său este servitorul său, Sam, pe care Frodo niciodată nu tratează ca pe un servitor, întotdeauna adresându-i-se ca unui egal. Sam este dedicat stăpînului său. Chiar și Gollum dezvăluie o trăire ce pare a fi afecțiune autentică pentru Frodo. Atunci când Sam îl bănuiește că s-ar fi furișat pe lângă Frodo atunci când acesta doarme, de fapt Gollum îl privește cu un fel de admirație pe acesta. Frodo este un personaj ale cărui eșecuri pot fi ale omului obișnuit și a cărui bunătate îl transformă într-un personaj plăcut.

Sam

Deși în primele părți ale romanului Sam ar putea părea un personaj lipsit de profunzime, din punct de vedere psihologic, el este unul dintre cele mai interesante și mai complexe personaje din roman. El este pragmatic și dominat de bunul simț, îi plac berea și mâncarea și este inteligent, dar oarecum uituc. De-a lungul celui de-al doilea volum, Sam se schimbă mai mult decât alte personaje. Inițial, nu pare a fi capabil de gândire independentă. Prin referirea constantă la Frodo ca stăpânul său, cititorii sunt determinați să considere că Sam suferă de un simț al inferiorității. Totuși, Frodo niciodată nu se poartă ca un stăpân, însă, cu toate acestea, Sam se prezintă ca servindu-l pe Frodo. Până la urmă, Sam nu va mai fi servitor. La sfârșitul volumului, când Frodo este paralizat și incapabil să vorbească, Sam este obligat să-și afirme propria putere și să-și asume rolul de purtător al inelului. Astfel, el devine propriul său stăpân și ajunge să simbolizeze potențialul de eroism ce poate să existe în absolut orice om.

Gandalf

Gandalf reprezintă forța supremă a binelui în roman, un oponent egal pentru Saruman și Sauron. Cu bunătatea și puterea sa, el poate reprezenta un simbol cvasireligios pe alocuri. De asemenea, reînvierea din al doilea volum și amplificarea puterilor în urma acestei resurecții îl aproprie de o figură christică. Pe de altă parte, el își păstrează legăturile umane cu toate personajele, dovedind respect chiar și pentru aceia lipsiți de importanță. Există și situații în care Gandalf apelează la ajutorul uman de care chiar are nevoie, că atunci când îi cere lui Théoden calul Shadowfax. Astfel, Gandalf este apropiat de cititor, căruia i se permite să se identifice cu personajul într-o oarecare măsură.

Merry și Pippin

Peregrin și Merry reprezintă întreaga rasa a hobbiților în prima parte a volumului al doilea, întrucât Frodo și Sam nu apar în această parte a povestirii. Pippin este un hobbit tipic, prin bunătatea, umilința și amestecul de temeri și defecte. Este mai inteligent și perspicace decât curajos, ca de exemplu atunci când reușește să scape de Orci nu luptând, ci și profitând de un cuțit ce cade lângă mâinile sale legate. Chiar dacă nu este un erou tipic de aventură, dă dovadă de fermitate și istețime, trăsături ce-l fac un membru important al Frăției inelului. El dă dovadă de o generozitate ieșită din comun atunci când îi împrumută pipa lui Gimli pentru a-l face pe acesta să se simtă bine. El dovedește în repetate rânduri că pune o foarte mare importanță pe relațiile și prieteniile sale, în special pe cea cu Merry, un moment în care dovedește acest lucru fiind prizonieratul. Merry și Pippin, prin felul lor de-a fi obișnuit ne ajută să ne identificăm cu misiunea lor și astfel cititorul se poate pune în locul acestora, intrând în lumea din roman.

Gollum

Gollum se deosebește de personajele negative ce populează lumea romanului prin psihologia sa atipică. Este capabil să vorbească și foarte dispus să-și împărtășească gândurile cu oricine dorește să le audă, uneori vorbind cu voce tare și atunci când este singur. Astfel, Gollum este mai mult decât un simplu monstru. Pe de altă parte, nu este nici un reprezentant al răului absolut pentru că nu are măreția lui Sauron sau Saruman, nici măcar pe cea a lui Limbă de Vierme. Nu ne putem imagina niciunul dintre aceste personaje bălăcindu-se în căutarea peștelui. Cu toate că se comportă ca un servitor, e greu de crezut că el îl urmează pe Frodo doar pentru a-i câștiga încrederea. Mai degrabă, această servitute pare a fi starea naturală a lui Gollum, cel puțin starea naturala determinată de lungi ani în care a posedat inelul. Moralitatea lui Gollum este aproape imposibil de ghicit pe parcursul romanului. Dacă alte personaje sunt în totalitate bune sau rele, el se comportă ca și cum ar fi de partea binelui, dar la fel de bine poate fi și trădător. Până la sfârșitul romanului, nu există nicio certitudine. Una dintre ciudățeniile sale este atașamentul față de Frodo. Pe de o parte, el îl conduce pe Frodo către o moarte probabilă și nu este prieten adevărat. Dar, totuși, există o serie de surprinzătoare dovezi de afecțiune chiar și sub falsitatea la care Gollum apelează pentru a câștiga încrederea lui Frodo. În momentele de reală afecțiune, identitatea pierdută a lui Smeagol pare a ieși la suprafață, poate ca răspuns la identificarea sa cu Frodo.

Întoarcerea regelui

Frodo

În ultimul volum, Frodo nu mai este cel ce conduce în acțiunea, ci ajunge să fie condus de alții și de circumstanțe. După ce misiunea este îndeplinită și inelul distrus, Frodo se întoarce acasă, însă acolo nu-și mai poate găsi locul. După cum îi spune și lui Sam, el se simte rănit pentru că toate experiențele de după Muntele Osândei îi par irelevante. Mai mult, el se simte rănit pentru că a dus la capăt o grea încercare în care scopul era negativ, să distrugă ceva. Astfel rămâne adevăratul erou al acțiunii pentru că a reușit să îndeplinească o sarcină imposibil de realizat pentru alții. Din cauza pierderii propriei vigori și identități, la sfârșitul romanului, Frodo alege să-și părăsească prietenii și viața și să plece cu elfii înspre Vest.

Sam

Pe de altă parte, Sam se schimbă, devenind el însuși un erou. El îl salvează pe Frodo atunci când este luat prizonier de orci. Până și în această acțiune salvatoare, Sam își lasă amprenta personalității, întrucât acțiunile sale sunt în permanență dublate de comentariul pe care îl face în minte. El oferă un model al eroului al cărui eroism nu stă în impuls și în alegerea conștientă de a face fapte eroice, fiind astfel un eroism de esență comică. Tot acest eroism este dublat de un devotament autentic față de Frodo, care motivează întreg comportamentul hobbitului.

Gandalf își dovedește la începutul ultimului volum umanitatea, luându-l pe Pippin cu el în Minas  Tirit și fiind în același timp răbdător, dar și exigent cu Pippin, pentru că întotdeauna își face timp să-l asculte pe hobbit și ia în seamă percepția lui Pippin asupra evenimentelor. În permanență, atenția lui Gandalf se împarte între aspectele generale, ca de exemplu viitorul Pământului de mijloc și nevoile personale imediate ale celor din jurul său. Ca și Frodo, Gandalf se distinge de Sauron prin faptul că nu percepe viața sau destinul ca fiind fixe. Astfel, el încearcă să vadă potențialul de bine existent în fiecare individ și până în ultima clipă speră că oricine poate alege calea binelui.

Aragorn este personajul central în titlul celui de-al treilea volum, Întoarcerea regelui. Când apare pentru prima dată în Frăția inelului, Aragorn este un mercenar, un personaj misterios din nord. Pe parcurs, aflăm că Pas Mare este de fapt Aragorn, moștenitorului lui Isildur, ultimul rege al oamenilor. Pentru hobbiți, Pas Mare pare oarecum înspăimântător însă, în același timp, nobil. Pe măsură ce timpul trece, el începe să se refere la el însuși drept Aragorn și să-și concentreze atenția asupra redobândirii tronului. În ultimele cărți, personajul nu se mai dezvăluie prin conversații, ci prin acțiunile pe care le face. El devine opusul hobbiților, pentru că nu-și mai caută identitatea, ci o dezvăluie prin acțiunile sale simbolice. El este un vindecător și un rege în adevăratul sens al cuvântului, prin solemnitatea și noblețea atitudinilor și acțiunilor.

Stăpânul inelelor. Rezumat

Frăția inelului

Cartea începe cu un prolog ce rezumă evenimentele petrecute în Hobbitul și de asemenea prezintă istoria Inelului de-a lungul timpului. Se povestește cum inelul a fost creat de Sauron, apoi cum a fost găsit de Smeagol și Deagol și cum a ajuns Bilbo Baggins și apoi la Frodo. Prologul are cinci capitole, care prezintă, alături de istoria inelului, și viața Hobbiților din Comitat.

Cartea întâi are 13 capitole și pregătește terenul acțiunii ce îl urmărește pe Frodo Baggins în timp ce își părăsește casa din Comitat pentru a scăpa de slujitorii Lordului Întunecat, Sauron. Sauron caută Unul, inelul care îi permite să controleze purtătorii celorlalte 19 inele, reprezentați ale celor trei rase importante ale Pământului de mijloc adică elfii, oamenii și gnomii. Inelul a fost moștenit de Frodo care, astfel, se trezește în mijlocul unei lupte pentru dominarea lumii. Tonul primului capitol este unul relaxat, în descendența modului în care e scris Hobbitul. Primul capitol se deschide cu petrecerea organizată de Bilbo la împlinirea vârstei de 111 ani, în aceeași zi în care Frodo împlinește 33 de ani, vârsta majoratului printre hobbiți. La propria petrecere, Bilbo dispare după discurs, spre surprinderea tuturor. Mai târziu, Frodo află despre inelul pe care-l folosise ca să se facă invizibil și de asemenea despre puterile întunecate ale acestuia. La sfatul vrăjitorului Gandalf, Frodo își părăsește casa, luând inelul cu el. El speră să ajungă în Rivendell, ținutul elfilor, unde va fi protejat și unde se poate decide ce să se facă cu inelul. În drumul său, el e acompaniat de trei prieteni hobbiți: Peregrin Took, Meriadoc Brandybuck și Samwise Gamgee, numiți de obicei Mery, Pippin și Sam. De la bun început, cei patru sunt urmăriți de Călăreții Negri, slujitori ai lui Sauron. Ei reușesc să scape de aceștia de mai multe ori și întâlnesc  personaje ieșite din comun, de exemplu Tom Bombadil, și până la urmă ajung în Bree, unde îl întâlnesc pe Pas Mare, un alt prieten al lui Gandalf, care îi conduce în Rivendell. Pe drum Frodo e înjunghiat de unul dintre Călăreții Negri și rana sa se agravează. Tot în drum spre Rivendell, ei găsesc trolii care fuseseră preschimbați în piatră în povestea lui Bilbo, Hobbitul.

Cartea a doua are 10 capitole și relatează perioada în care Frodo rămâne în Rivendell, unde ia naștere un plan ce are scopul de a-l opri pe Sauron și de a distruge inelul în Mordor. În Rivendell, Frodo îl întâlnește pe Bilbo, despre care nu știa că se află acolo. Se formează Frăția inelului, alcătuită din nouă membri, doi oameni, Aragon și Boromir, fiul Seniorului din Gondor, un prinț elf, Legolas, vrăjitorul Gandalf, gnomul Gimly și cei trei hobbiți ce-l însoțiseră pe Frodo până atunci. Acești nouă tovarăși sunt aleși pentru a reprezenta rasele libere ale Pământului de mijloc și pentru oferi un echilibru față de Călăreții Negri, care erau tot nouă. La început sunt acompaniați de poneiul Bill, însă, după ce încercarea lor de a traversa Munții Cețoși eșuează, sunt forțați să călătorească prin minele din Moria, iar poneiul e lăsat în urmă. Moria, un regat antic al gnomilor, este acum plin de orci și alte creaturi malefice și supravegheat de Paznicul din apă la poarta sa vestică. Cu toate că reușesc să depășească aproape toate obstacolele, chiar înainte de a ieși din mine, Gandalf cade în abis, în luptă cu un Balrog. Ceilalți opt membri ai Frăției se îndreaptă apoi înspre Lothlorien, unde primesc daruri din partea reginei elfilor, Galadriel, daruri ce se vor dovedi foarte folositoare ulterior. Pleacă din Lorien pe apă, iar Frodo începe să înțeleagă faptul că inelul are un efect negativ asupra unora dintre membrii Frăției, în special asupra lui Boromir, care încearcă să îl ia cu forța. Frodo își pune inelul pentru a scăpa de Boromir, iar acesta este atacat de orci, în timp ce încearcă să-i apere pe Merry și pe Pipin. Cartea se termină cu Frodo și Sam, care fug în secret înspre Mordor, în timp ce Frăția se desparte. Dincolo de toate evenimentele prin care trec personajele, cititorul începe să înțeleagă adevărata natură a poveștii. Aceasta ascunde ideea destinului și până la urmă se va dovedi că efectele arbitrare ale binelui sunt cele care înving răul.

Cele două turnuri

Cel de-al doilea volum debutează cu despărțirea Frăției inelului și cu luarea lui Merry și a lui Pippin ostatici de către orci, după ce Boromir moare în luptă. Orcii au auzit profeția conform căreia un hobbit va purta un inel care îi dă proprietarului puteri universale și cred în mod eronat că Merry și Pippin sunt purtătorii inelului. Legolas, Gimli și Aragon pornesc în urmărirea orcilor care i-au luat prizonieri pe cei doi hobbiți. În timpul urmăririi, ei întâlnesc o parte din călăreții din Rohan, conduși de Eomer. În acest timp, Merry și Pippin sunt duși la cartierul general al orcilor, când orci dintr-un alt trib, Uruk-hai, îi răpesc, crezând și ei că hobiții sunt purtătorii inelului. Pippin și Merry reușesc să scape și ajung în pădurea de lângă râul Entwash, unde un Ent pe nume Arbore Bărbos le devine prieten. El le oferă mâncare și îi duce la un o întâlnire a Enților. Aceștia sunt creaturi gigantice, asemănătoare copacilor. Ei decid să pornească la război împotriva orcilor din Isengard și împotriva lui Saruman, care fuseseră cruzi cu ei. Aragon și grupul său ajung în aceeași pădure, urmăriți îndeaproape de slujitorii lui Saruman. În pădure, îl întâlnesc pe Gandalf, renăscut după moartea din volumul anterior sub numele de Gandalf cel Alb sau Călărețul Alb. El îi conduce în Edoras, la regele Theoden. Gandalf îi demască pe consilierul regelui, Grima Limbă de Vierme, ca fiind spion al lui Saruman și îl determină pe rege să îl ierte pe Eomer, nepotul său, pe care-l alungase. Grupul pleacă pentru a-l confrunta pe Saruman la Isengard, unde sunt surprinși să-i găsească pe Merry și Pippin la porțile turnului Isengard, care fusese cucerit de Enți. Hobbiții îi povestesc lui Gandalf că Enții doresc să-l întâlnească pentru a își oferi ajutorul. Grupul îl găsește pe Grima Limbă de Vierme în turnul lui Saruman, Orthanc. Limbă de Vierme încearcă să-l omoare pe Gandalf aruncând un obiect asupra lui, obiectul fiind un palantir, o piatră magică. Pippin privește în palantir și astfel este văzut de Sauron.

A doua parte a volumului Cele două turnuri îi urmărește pe Frodo și pe Sam după ce se separă de restul Frăției. În drumul lor, ei îl întâlnesc pe Gollum, pe care îl îmblânzesc și îl obligă să le devină ghid înspre Mordor. Amândoi sunt sceptici în privința lui Gollum, pentru că știu că el a fost posesorul inelului înainte și că dorește să-l recâștige, dar au nevoie disperată de cineva care să-i ghideze înspre destinația lor. Ei călătoresc printr-o mlaștină a morțilori. Călătoresc noaptea, pentru că Gollum nu poate suporta soarele, așa încât sunt înfrigurați și înfometați în mare parte a timpului. Până la urmă, ajung la Poarta Neagră a Regatului Mordor și văd Turnul Întunecat al lui Sauron, ce se ridică în acest ținut. Poarta este foarte bine păzită, iar hobbiții se întreabă cum pot să intre. Gollum le spune că există o cale ascunsă, unde probabil gărzile vor fi mai puține. Pe drum, Hobbiții sunt înspăimântați de Nazgul, Călăreții Negri care se află în căutarea Inelului. Pe drum, Frodo întâlnește un grup de oameni conduși de Faramir, fratele mai tânăr al lui Boromir. La început, oamenii sunt suspicioși în privința hobbiților, crezând că sunt responsabili pentru moartea lui Boromir. Frodo evită să-i spună lui Faramir că fratele său a trădat Frăția, încercând să îi ia inelul, însă Sam dezvăluie acest lucru. Faramir este șocat, dar recunoscător că aflat adevărul și astfel le oferă sprijin în călătoria lor. Oamenii lui Faramir aproape îl ucid pe Gollum care e prins într-un iaz interzis, însă Frodo intervine pentru a-l salva. Gollum îi conduce pe cei doi hobbiți pe muntele numit Cirith Ungol și în tunelele locuite de Shelob, un păianjen femelă gigantic. Shelob îl paralizează pe Frodo cu înțepătura sa, însă Sam ucide păianjenul. Frodo și Sam sunt separați atunci când gărzile orci îl găsesc pe Frodo și îl duc la cartierul lor general, unde plănuiesc să caute Inelul. Sam crede că Frodo este mort, așa că acceptă responsabilitatea de a duce el Inelul. Înconjurat de orci, Sam,  îngrozit își pune pe deget inelul și începe să înțeleagă limba acestora. El îi urmărește și din discuția lor își dă seama că Frodo este viu. Regretă ca luat inelul, neînțelegând că de fapt a salvat inelul de Sauron. Sam înțelege că Frodo este viu în momentul în care gărzile intră în Mordor, închizând poarta în fața lui. La finalul volumului, Sam este chinuit de gândul că el și Frodo sunt separați.

Întoarcerea regelui

La începutul volumului trei, Gandalf și Pippin merg în orașul Minas Tirith din ținutul Gondor, după despărțirea de regele Théoden și călăreții din Rohan. În Minas Tirith, Gandalf și Pippin îl întâlnesc pe Denethor, Seniorul orașului care, în mod clar nu-l place pe Gandalf. Pippin îi promite lui Denethor sabia lui pentru a servi orașul Gondor din recunoștință pentru faptul că fiul lui Denethor, Boromir, și-a dat viața apărându-l pe hobbit. Din Mordor începe să se ridice o pâclă, care acoperă cerul de deasupra orașului Minas Titith. Între timp, Aragon înțelege că luptătorii din Rohan s-ar putea să nu ajungă la timp pentru conflictul iminent cu Mordor. El pleacă de-a lungul legendarelor Căi ale morților. Însoțit de Legolas și Gimli, Aragon întâlnește uriașa armată a morților vii, care îi urmează comanda în virtutea unui vechi jurământ. În Gondor, Denethor își trimite celălalt fiu, pe Faramir să oprească armatele Mordorului la Osgiliath. Faramir încearcă să își mențină poziția cât de mult poate, însă până urmă cedează, cu toate că era ajutat și de Gandalf. Retrăgându-se  spre oraș, o săgeată otrăvită trimisă de Nazgul îl lovește pe Faramir, dar nu-l ucide. Mai târziu, după ce bătălia începe în fața orașului Minas Tirith, Denethor își pierde mințile, se închide într-o criptă cu Faramir, grav rănit și plănuiește să se sinucidă și astfel să distrugă propria familie. Armata din Mordor aproape că distruge apărarea orașului Minas Tirith, însă călăreții din Rohan ajung la timp pentru a-i alunga pe orci. Căpitanul Negru, stăpânul Nazgulilor, îl ucide pe regele Théoden. Într-un act eroic, doamna Eowyn, nepoata lui Theoden și Merry îl omoară pe Căpitanul Negru, dar Eowyn este grav rănită. Forțele din Mordor se regrupează, însă Aragon ajunge pe râul Anduin, însoțit de armata moților. Pippin îl găsește pe Gandalf și împreună îl opresc pe Denethor să-l ucidă pe Faramir. Cu toate acestea, Denethor se sinucide. După ce învinge armata Mordorului cu ajutorul armatei morților, Aragon intră în Minas Tirith și îi vindecă pe cei răniți de Căpitanul Negru, îndeplinind astfel o profeție antică referitoare la venirea noului rege al Gondorului. Liderii armatelor din vest decid să atace Mordorul pentru a-l distrage pe Sauron de la drumul lui Frodo, purtătorul inelului. Forțele lui Aragon ajung la Poarta Neagră și îl confruntă pe locotenentul lui Sauron. Acestea susține că Frodo și Sam au fost prinși în Mordor. Gandalf își afirmă neîncrederea, iar locotenentul ordona armatei să înceapă lupta.

În acest timp, Sam reușește să-l salveze pe Frodo din turnul Cirith Ungol. Cu ajutorul inelului și al sabiei sale, Sam îi sperie pe orcii pe care-i întâlnește. Hobbiții îmbracă haine ale orcilor și își încep drumul prin Mordor. Inelul devine din ce în ce mai greu la gâtul lui Frodo. După câteva zile de călătorie, cei doi hobbiți ajung la Orodruin sau Muntele Osândei. Sam îl duce pe Frodo în vârful muntelui. Când ajung la Hăul Destinului, Frodo refuză să arunce inelul, căzând în stăpânirea acestuia. Gollum apare și începe o luptă cu Frodo, mușcând degetul pe care Frodo poartă inelul. În momentul în care reușește să ia inelul, Gollum se împiedică și cade în Hăul Destinului. Puterea lui Sauron dispare, iar forțele lui Aragon înving cu ușurință slujitorii panicați ai Mordorului. Gandalf zboară la Muntele Osândei cu regele vulturilor și îi salvează pe Frodo și Sam. Întunericul dispare din Gondor. Aragon este încoronat rege al Gondorului și se căsătorește cu Arwen, fiica lui Elendil din Rivendell. Minas Tirith și zonele înconjurătoare sunt reconstruite. Hobiții se întorc în Comitat, unde își găsesc casele devastate. Un grup de oameni au pătruns în Comitat, înființând un stat polițienesc. Cei patru organizează o rebeliune și îi alungă pe intruși, descoperind că liderul secret era Saruman, care încerca să se răzbune pe hobbiți. Frodo cruță viața lui Saruman dar Limbă de vierme îl trădează și îl ucide pe vrăjitor. Hobiții reconstruiesc Comitatul și se întorc la viețile lor obișnuite. Sam se căsătorește cu Rosie Cotton și împreună au o fiică. Frodo, rănit de povara inelului, decide să părăsească Comitatul. El pleacă pe mare împreună cu elfii, Gandalf, Bilbo și alți purtători ai inelului spre paradisul din vestul necunoscut.

Ce înseamnă Atelierul de lectură "Fantastica"

Ieri ne-am întâlnit prima dată, la Librăria Habitus din Piața Mică din Sibiu. Nu am fost foarte mulți, dar a fost frumos. Am stabilit împreună ce cărți vom citi și despre ce vom discuta la următoarele întâlniri ale Atelierului. Apoi, am povestit un pic despre Stăpânul inelelor, film și carte. La următoarea întâlnire, care va avea loc tot la Habitus, vom vorbi mai pe larg despre acest roman. Sperăm că ni se vor alătura și alți doritori. Aceasta este lista de teme pe care am ales-o.

Atelier de lectură Fantastica

Conceptul de fantasy/ fantastic în literatură, cinematografie şi teatru

1. Creatorul fantasyului modern- J.R.R Tolkien- Stăpânul inelelor / ecranizare- atelier 1, 2

2. Basme- frații Grimm- Frumoasa din pădurea adormită / filme Sleeping Beauty- Disney; Maleficent- atelier 3

3. Goticul: E.T.A Hoffman- Elixirele diavolului, E.A Poe- Prăbuşirea casei Usher- atelier 4

4. Mitul faustic: Mihail Bulgakov- Maestrul și Margareta / teatru Faust- regia Silviu Purcărete- atelier 5

5. Realismul magic- prozatorii sudamericani-  Gabriel Garcia Marquez-Despre dragoste şi alţi demoni- atelier 6

6. Fantasticul și fantasyul românesc- Mircea Eliade, Domnişoara Christina/ ecranizare; Mircea Cărtărescu, Enciclopedia zmeilor- atelier 7

7. Epoca post-Tolkien- George R.R Martin, Cântec de gheaţă şi foc / ecranizare- atelier 8

 

Atelierele sunt programate o dată la două săptămâni şi au o durată de 1-2 ore. Următoarea întâlnire, Atelier 2, va avea loc miercuri, 18 martie, 2015. Fiecare atelier va fi anunţat în prealabil pe pagina de Facebook Atelier de lectură Fantastica. Discuţiile vor avea în vedere:  generalități ale tipologiei textelor, autor și context istoric, acţiunea romanului, personajele romanului, simboluri/ mesaj în roman, comparaţie a romanului cu un film sau teatru (după caz). Înainte de fiecare atelier, pe blog și pe pagina de Facebook Atelier de lectură Fantastica voi posta mai multe informații legate de romane. La fiecare atelier, participanții vor primi handouts care conțin informații despre roman, astfel încât toată lumea să poată lua parte la discuție.